Singurătate împărtășită. „Vedere spre Paradis”, de Ingvar Ambjørnsen, și „Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică”, de Kjersti Skomsvold

Vedere spre Paradis de Ingvar Ambjørnsen și Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică, de Kjersti Skomsvold, sunt două romane de mici dimensiuni care tratează teme comune și deloc simple: singurătatea absolută și apăsătoare, nevoia de a ți se certifica propria existență (de a ști că nu ești invizibil pentru ceilalți) sau nevoia de a face față morții.

Singurătatea împreună

Vedere spre Paradis începe scurt și abrupt, cu o frază menită să șocheze – „Mama a murit” –, care aduce aminte de începutul Străinului lui Camus („Astăzi a murit mama”), dar reducând informația la esență, doar subiect și predicat. Simplitatea exprimării face ca dramatismul situației să fie cu atât mai greu de gestionat. Cât de simplu și de direct ar fi exprimată moartea, problematica pusă de ea este, mereu, dificil de rezolvat. Iar pentru personajul principal al romanului, Elling, se  dovedește a fi chiar imposibil. Având deficiențe serioase în ceea ce privește aptitudinile sociale, mama sa asigurându-i, până în momentul morții, legăturile cu lumea exterioară, personajul are un comportament ce sugerează, la început, autism sau sindromul Asperger, pentru a se transforma, în final, în ceva ce seamănă mai mult a schizofrenie.

Căutând să reia, în lipsa mamei, legăturile cu lumea Elling începe să-și spioneze vecinii printr-un telescop performant pentru a-și umple singurătatea. Iar ceea ce începe ca un joc nevinovat, iscat din plictiseală și prea mult timp liber, devine o meditație interesantă despre aparența și esența fiecărui om, despre rolurile pe care ne obișnuim să le jucăm în fața altora și despre golul din jurul nostru atunci când nu purtăm nici o mască, despre privirea voyeuristică și putere, despre „nebunia în care ne-a aruncat societatea de consum”.

Cât suntem de singuri în satul global? Cine suntem când renunțăm la mască? Ce mască purtăm față de noi înșine? Este spațiul privat al fiecăruia locul în care ne permitem să încălcăm regulile care ne normează comportamentul social? Urmărind, seară de seară, existențele oamenilor din apropierea sa (dar care trăiesc parcă, toți, pe planete diferite) Elling este cuprins de iubire și înțelegere pentru toată omenirea, pentru aceste singurătăți împreună, experimentând un sentiment nou: dorința de a-i cunoaște pe toți acești oameni, de a afla ce fac ei de fapt („Pentru mine important nu era să fac un studiu despre ceea ce fac oamenii în mod aparent. Eu voiam să știu ce fac oamenii de fapt. Și voiam să știu și cum fac ceea ce fac”), de a-i face să existe prin privirea lui: „Vreme de noiembrie. Umezeală. Străzi mohorâte. Pe trotuare nu vedeai nici țipenie de om. Totul ar fi fost aproape înfricoșător dacă nu ar fi existat sutele de dreptunghiuri luminate care străluceau spre mine de afară. Ferestre. Ferestre în pragul înserării, ferestre deschise spre lume. Familii de toate felurile. Singuratici. Tineri și bătrâni. (…) Și, cum stăteam și contemplam sclipirile ferestrelor de peste drum, am simit că mă cuprinde un sentiment de căldură, de solidaritate. În spatele fiecărui dreptunghi luminat se afla o cameră exact ca aceea în care mă aflam eu, dar în fața mea se desfășurau o mie de povești. Cadrul era același. Stilul nostru de viață însă era atât de diferit, atât de diferit…”

Iubirea lui se transformă, însă, în dezamăgire în momentul în care începe să perceapă diferența dintre aparență și esență, între ceea ce arată oamenii lumii când sunt în societate și ceea ce vede voyeurul atunci când oamenii nu știu că sunt priviți. Nevoia lui de a organiza totul în tipare pentru ca lumea să aibă sens (o consecință, probabil, a bolii sale psihice) este imposibil de satisfăcut de aceste ființe cu două fețe, iar încercarea de a pătrunde în universul celorlalți, de a vedea lumea „cu alți ochi” se dovedește imposibilă, întrucât descoperă că e imposibil să cunoști cu adevărat o altă ființă. Astfel, o bătrânică pe care o urmărește udându-și florile și vizionând documentare la TV (și care, involuntar, poate fi considerată ca un surogat al mamei moarte) se dovedește a fi, pe ascuns, o hoață de mărunțișuri la supermarketul din cartier: „Ajuns acasă, am făcut o baie lungă și caldă. Eram încă șocat de ceea ce văzusem la supermarket, indignat de faptul că totul e atât de diferit decât poate să pară la prima vedere. Abia apuci să-ți faci un tipar după care să te ghidezi, că a și fost făcut bucăți-bucățele. (…) Ceea ce pentru mine păruse traiul liniștit al unei femei în vârstă care urmărea cu atenție viața animalelor din Africa în timp ce bea un ceai sau o ceașcă de cafea caldă în apartamentul ei putea la fel de bine să fie o iluzie care ascundea abisuri de nepătruns”.

Mi s-a părut foarte interesantă această viziune a singurătăților împărtășite, a oamenilor ca planete care gravitează fiecare pe orbita ei, a privirii care face să existe lucrurile (voyeurismul lui Elling nefiind altceva decât propria dorință de a exista el însuși în ochii celorlalți oameni), a confuziei lumii contemporane, a dificultății de a te face auzit în marea gălăgie globală și a dispariției oamenilor care ascultă, care privesc, care își îndreaptă privirea spre lume, spre ceilalți, refuzând să se lase conduși în direcția impusă de media. Cred că Vedere spre Paradis ar fi fost un roman foarte bun dacă ar fi continuat în direcția asta. Ultimele pagini, însă, conduc acțiunea într-o altă direcție, personajul îndepărtându-se tot mai mult de realitate, pierzându-se în confuzia bolii psihice și a unor fantasme sexuale în care amestecă vechi obsesii (cea mai surprinzătoare fiind cea politicianei Gro Harlem Brundtland, fost prim-ministru al țării) și temeri copilărești.

„Mă numesc Mathea și sunt singură”

Aceeași singurătate și aceeași nevoie stringentă de a exista în ochii celorlalți este omniprezentă și în romanul lui Kjersti Skomsvold, Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică, de data asta din perspectiva unei bătrâne care, după moartea soțului, încearcă să gestioneze ideea propriei morți. Ca și în cazul lui Elling, dorința de a exista în ochii celorlalți (mergând până la a-și dori să găsească în ziarul de dimineață măcar „un ferpar care să confirme că am existat”) este îngreunată, paradoxal, tocmai de propria imposibilitate de a comunica. Chiar și gestul banal de a spune unui om cât este ceasul sau posibilitatea de a atinge unghiile (nici măcar mâna, ci unghiile!) casierului când îi înmânează banii pentru produsele cumpărate poate căpăta dimensiuni nebănuite pentru bătrânica singuratică. Pradă acestor conflicte interioare, ca și bătrâna din Vedere spre Paradis, Mathea începe să sustragă produse de pe rafturile magazinelor. Curioasă această tentație a bătrânelelor norvegiene de a fura, cu atât mai mult cu cât gestul nu pare a fi făcut din sărăcie, cât din singurătate…

Rămasă fără soțul său, singura sa legătură cu lumea (la fel cum era pentru Elling mama sa), Mathea realizează că pentru restul lumii ea nu reprezintă nimic și că, la fel cum nu știe să-și gestioneze moartea, nu-și poate gestiona nici viața: „Trăiește-ți viața. Bucură-te de fiecare zi. Stau în fața patului din dormitor; nu înțeleg cum vine asta – să te bucuri de o zi. Până la urmă decid să încep, ca de obicei, cu citirea anunțurilor funerare”.

Singură, doar cu certitudinea morții în față („Citesc un articol în ziar despre un doctor care spunea ce-l tăia pe el capul, și-ntr-o afirmație a menționat «memento mori», care înseamnă «amintește-ți că vei muri». Și tocmai de boala asta sufăr eu. Mă întreb dacă se poate vindeca”), Mathea conștientizează acut lipsa de sens a propriei vieți („…acum îmi dau seama că n-am făcut prea multe lucruri în viață, și nimic n-a fost important”). Dorința de a însemna totuși ceva, de a nu părăsi lumea fără a lăsa un semn al trecerii sale, se concretizează în inventarea unei „capsule a timpului” pe care vrea să o îngroape în curtea grădinii din fața blocului. Pentru a lăsa un fel de carte de vizită scrie pe un bilețel că se numește Mathea. Când citește vede că, de fapt, a scris „Mă numesc Mathea și sunt singură”. Un epitaf mai trist nici că se poate.

Gândurile Matheei infirmă bănuiala că bătrânilor le poate fi mai ușor să moară. Că, odată ajunși în apropierea finalului, moartea își pierde din gravitate. Mărturia ei dovedește, din contră, un alt adevăr al ființei umane, și anume cel că, la orice vârstă, și în orice condiții, omul nu se poate sustrage impulsului de a păcăli moartea, de a i se sustrage: „Stau nemișcată, gândindu-mă la problema cu copacul care se prăbușește în pădure. Dacă nimeni nu-l aude căzând, înseamnă că nici nu a căzut de fapt. Poate că ar fi înțelept să mor fără martori. În timp ce reflectez la această posibilitate, descopăr că ceea ce crezusem că e o rămurică lângă piciorul meu, e de fapt o broască. Stă perfect nemișcată lângă mine, de parcă ar face parte din regnul vegetal, și sunt sigură că apelează la șmecheria asta, la fel ca mine, din frica de moarte, de spaima de a nu fi mâncată. În mod cert este o festă minunată pe care i-o poți juca morții: să te faci nevăzut”.

Deși de dimensiuni mici, cele două romane sunt foarte dense și complexe, înfățișând o lume complet străină și destul de dificil de înțeles. Această singurătate nordică apăsătoare, înăbușitoare, pare a fi partea întunecată a unei societăți presupuse a fi o culme a civilizației („Vedere spre Paradis. Vedere spre o zi obișnuită din Norvegia, statul bunăstării”). E cu atât mai ciudată, în acest stat al bunăstării, tentația bătrânelor de a sustrage produse de pe rafturile magazinelor. Iar motivul pentru care o fac revelează o sărăcie mai tristă decât cea provenită din lipsa banilor. O sărăcie a sentimentelor împărtășite.

Semnat de Laura Câlțea