marți , 21 noiembrie 2017

Stela Popescu: „Eu cred și acum în dragoste, chiar dacă am aproape 80 de ani!”

Stela Popescu

Într-un interviu inedit pe care ni l-a acordat recent, Stela Popescu vorbește cu deschidere despre importanța frumuseții, despre feminismul prost înțeles al zilelor noastre, despre relațiile dintre femei și bărbați, precum și despre dragoste, care nu are vârstă, ci doar timpul și oamenii potriviți.  

Cât de importantă e frumusețea în actorie?

E importantă, dar nu primordială. Știi ce se întâmplă? Pe scenă femeia se transfigurează, iar o femeie care pare banală, pe scenă poate fi superbă, și-o femeie foarte frumoasă în viață, când apare în fața publicului poate fi amorfă, neinteresantă, ștearsă. Iar dacă un om e neinteresant, atunci lumea nu se mai uită la el! Însă, în general, în viață, să arăți bine și să ai o față frumoasă, optimistă și curată contează foarte mult. Oamenii se bucură când întâlnesc alți oameni frumoși. Deci da, e importantă calitatea fizică, dar trebuie să fii și un om bun. E o plăcere să vezi o femeie cu o față plăcută, zâmbitoare, amabilă, nu o scorpie antipatică și acră! Frumusețea e de mare valoare, dar mai important este să fii un om bun și să-ți faci meseria așa cum trebuie, asta e esențial, cred eu. Dacă ai un suflet deschis, dacă ai educație și bună-voință față de ceilalți oameni, atunci frumusețea are o dublă valoare.

Dvs. când ați simțit prima dată că sunteți o femeie frumoasă?

Eu nu m-am văzut niciodată frumasă, mi-au plăcut alt gen de femei, mai flatante, mai… altfel, nu cum am fost eu. Eu am fost destul de obișnuită ca om. Dacă te machiezi, dacă te coafezi și te urci pe scenă și știi ce ai de făcut acolo, sigur că apariția ta în ochii celorlalți se îmbunătățește. Știi cum e în actorie, sunt două categorii de femei: cele foarte frumoase și care tocmai de asta îți creează senzația că sunt greu accesibile, și fetele cumsecade și cinstite, care sunt și frumușele! Eu din cateogoria a două am făcut parte. Uitându-mă la tot felul de materiale pe care le-am filmat de-a lungul timpului, îmi dau seama de ce am câștigat simpatia publicului: pentru această calitate. Pentru sinceritate, pentru amabilitate, pentru faptul că mă opresc și vorbesc cu oamenii de pe stradă și de oriunde, cred că asta i-a cucerit pe ei, mai mult decât aspectul meu. E important să fii drăguț cu oamenii. Și ce dacă ești actor? Până la urmă, ești un om obișnuit!

Spuneați că nu v-ați văzut niciodată o femeie frumoasă. Dar reacțiile celorlalți care au fost? Femeile din jur, de exemplu, cum au reacționat în privința asta?

Am mai auzit lucruri, măgării… Dar eu nu prea sunt genul de persoană care să stea să asculte prostii. Îmi mai spun și mie oamenii: „Doamnă, să vedeți ce rea e lumea…”, dar le opresc imediat cursul vorbelor! Nu mă interesează. Dacă aud un lucru despre mine, întâi și întâi mă gândesc dacă omul acela are dreptate. Eu, neiubindu-mă pe mine foarte tare, pot fi obiectivă, așa că mă întreb: De ce-o fi zis chestia aia? Ia să mă gândesc, că poate sunt și eu de vină, într-un fel sau altul! Asta a fost educația pe care mi-a dat-o mama. Știi ce spunea ea? „Când îți cumperi o rochie nouă, s-o scoți imediat pe cea veche din dulap, să vezi că o să-ți placă mai tare!”. Deci mă gândesc și eu, iar dacă am greșit, încerc să mă redresez. Dacă nu, trec peste asta foarte repede.

Odată, am venit acasă de la teatru destul de supărată. Lucram la Revistă, iar acolo exista o îngâmfare a unora, o chestie care mă amărâse… Și am venit acasă și i-am spus lui Puiu (n.r. Mihai Maximilian, regretatul soț al artistei): „Uite, Puiule, uite ce-am pățit! Eu, care n-am zis o dată o vorbă urâtă!”. Și mi-a spus că eu sunt de vină. Zic: „Cum așa?”. „Da”, zice, „tu ești de vină, că vrei să te iubească toată lumea, or, asta este ceva imposibil! Te iubește destulă lume, să fii mulțumită!”. Avea dreptate. Fiecare om are gustul lui, părerea lui, ochiul fiecăruia vede altfel. Chiar nu se poate să te iubească toată lumea. Cine te iubește, foarte bine, cine nu, poate îl convingi în timp de calitățile tale. Nu trebuie să te uiți urât, să începi să suferi, să-ți creezi singur probleme. Nu, că te îmbolnăvești de ficat! (zâmbește) Eu sunt fericită pentru cât mă iubește publicul, nici n-aș putea să-i cer mai mult. M-am uitat la sondajele care s-au făcut, cu personalitățile cele mai iubite, mereu am intrat în primii patru. Și atunci, cum să nu-mi facă plăcere să vorbesc cu oamenii și să fiu drăguță cu ei? Vorbesc minute-n șir la piață cu precupețele, râd și glumesc cu cei din jur, pentru că-mi face plăcere.

Dar bărbații cum v-au tratat? Sunt convinsă că ei chiar v-au văzut frumoasă…

E drept că am fost o femeie curtată. Eram în formă bună, aveam sâni frumoși, am fost o femeie arătoasă, apetisantă. Numai că eu am fost băiețoi când eram foarte tânără, eram extrem de băiețoasă. Iar bărbații care nu-mi inspirau nimic îmi deveneau imediat prieteni, pe loc deveneam camarada lor. Și atunci, ei n-aveau cum să-mi mai facă vreodată curte, pentru că simțeau că există acolo un „nu” categoric din partea mea, din start. Dar, dacă mi-au plăcut bărbații, atunci am fost pasională, am iubit cu patimă. Și am fost fidelă, îndatoritoare. Eu cred că femeia este mai puternică decât bărbatul, și tocmai de aceea trebuie să aibă grijă de el, să-l iubească și să-i arate că-l iubește.

„Să fii egală cu bărbatul nu înseamnă să-i dai bărbatului un pumn în gură!”

Dar credeți în feminism?

Feminismul e prost înțeles azi: să fii egală cu bărbatul nu înseamnă să-i dai bărbatului un pumn în gură! Alte lucruri au înviorat această luptă pentru drepturile femeii în societate, nu cred că a fost dorința nimănui să devenim niște adversari într-un război. Bărbatul și femeia trebuie să trăiască împreună, pentru că ei duc specia mai departe, iar traiul împreună nu se poate realiza decât cu iubire, nu cu demonstrații de forță.

Asta credeți că e greșeala femeilor în acest context?

Da, cred că greșesc, pentru că ori o fac cu ostentație, să arate că ele sunt puternice și deștepte, ori o fac cu un exces de sexualitate, care e tot un mod de a le arăta bărbaților că ele sunt mai tari. Eu cred că manifestările astea au efect de scurtă durată; genul ăsta de cucerire nu ține, nu duce la o legătură puternică, prin care poți găsi fericirea în viață. Iar faptul că faci paradă din cuceririle tale de femeie frumoasă, la un moment dat se va întoarce împotriva ta și va deveni o povară în relația cu un bărbat pe care-l iubești. Pentru că ei sunt mai orgolioși, vor să fie stăpâni, vor să arate că ei sunt cei mai importanți, mă rog, sunt niște trăsături pe care Dumnezeu i le-a dat bărbatului și e firesc să le aibă. Iar femeia trebuie să aibă înțelepciunea de a le înțelege, dacă vrea să-l țină lângă ea, dacă nu…

Și mai e ceva: femeia se consumă mai repede decât bărbatul, îi trece vremea mai repede, floarea ei se ofilește mai devreme… Bărbatul merge mai departe și-și găsește pereche, dar femeia, după un timp, nu mai are putere de atracție, și atunci rămâne singură și nefericită. Și nu-i ajunge că-și crește copiii mari, nu e chiar așa… Nu poate trăi numai prin și pentru copiii pe care-i are. Trebuie să aibă o pereche, trebuie să aibă viața ei. Eu am o prietenă foarte bună la Cluj, care mi-a dat un exemplu în sensul ăsta. Are o fată pe care o adoră și care a fost plecată în Germania cu familia ei. S-a întors și i-a spus: „Uite, mamă, închiriem apartamentul nostru și ne mutăm cu tine!”. Iar prietena mea a spus: „Nu, eu am viața mea”, ea neavând pe nimeni, „eu mă scol când vreau, am casa mea, am tabieturile mele, stați în apartamentul vostru! Ne întâlnim, ne vizităm, vă ajut, facem de toate împreună, dar nu ne mutăm cu toții sub același acoperiș!”. A avut dreptate și am admirat-o pentru această forță, pentru că repet, își adoră fata! A crescut-o ea, singură, după ce bărbatul ei a murit la Revoluție.

Noi ne-am obișnuit aici, în Orient, că părinții trebuie să devină slugile copiilor, lucru cu care eu nu sunt de acord. Îți iubești copiii, faci totul pentru ei, dar nu devii chiar sluga lor, nu te părăsești total și devii o nenorocită care cară sacoșe! Pentru că atunci nu mai ești om, nu mai ești femeie, devii o nefericită. Mai ales când nici copiii nu par să aprecieze ce faci.

Uneori se întâmplă asta și în căsncii…

Așa e. Faci totul, sacrifici orice, dar până în momentul în care vezi că nu ți se răspunde. Atunci spui „la revedere” și gata. Se spune deseori că singurătatea în doi e mai gravă decât singurătatea propriu-zisă. E cel mai trist lucru să iubești un bărbat, și el să te trateze ca pe… nimeni. Iar noi, româncele, avem obiceiul să o tot ducem așa, că „ce să fac acuma?”. Păi, dacă acum nu faci, când încă ai forță și energie, pe măsură ce trec anii, chiar că nu mai poți face nimic! Și devii un rebut. E drept că și condițiile de viață sunt foarte grele la noi, și pentru o femeie e dificil să o ia de la capăt, singură, dar nici să-ți sacrifici toată viața pentru nimic! Sunt pentru sacrificiu total în dragoste, dar numai când e reciproc. Îți faci visuri, muncești, îți faci planuri, dar împreună, numai împreună!

„O dată cred că m-am uitat, așa, mai cu interes la un bărbat, dar era prea mare diferența de vârstă dintre noi.”

Spuneați mai devreme că orice femeie trebuie să aibă o pereche. Dar în cazul dvs., după ce s-a stins domnul Maximilian…

Așa eu, eu nu mi-am mai găsit un bărbat potrivit. Nu exclud nimic, poate că o să mi se întâmple, pentru că eu cred și acum în dragoste. Marquez spunea că unii oameni pretind că au îmbătrânit și nu se mai pot îndrăgosti. Și adăuga că ei nu înțeleg că au îmbătrânit înainte de vreme dacă chiar gândesc asta! Eu cred în relația aceea dintre doi oameni unde există fiorul ăla de simpatie, de dorință… Cred în asta, chiar dacă am aproape 80 de ani! Dar nu am mai întâlnit lucrul acela care să mă facă să-mi doresc să mă iau de mână cu un bărbat și să plec cu el în Cișmigiu. Pentru că asta e una dintre dorințele firești ale femeii: să-și atingă mâna de mâna bărbatului care-i place, nu? Ei, eu n-am mai întâlnit asta. Și, pe urmă, nu uita că am o meserie care îți fură toată tandrețea. Te vrea cu totul, te stoarce. Iar, la un moment dat, poți să ai norocul să-ți găsești echilibrul în ea. Și dacă ai simpatia și iubirea oamenilor, familia nu te mai face slujnică și nu te mai trimite la piață! (zâmbește) Chiar te poate ajuta să-ți găsești un echilibru foarte bun.

Dar, de când sunteți singură, chiar niciodată nu vi s-a mai întâmplat să vă placă mult un bărbat, să vă îndrăgostiți?

Nu, la modul serios, de 15 ani de zile, nu. O dată cred că m-am uitat, așa, mai cu interes la un bărbat, dar era prea mare diferența de vârstă dintre noi. Eu am simțul ridicolului foarte dezvoltat și n-aș putea să am o legătură cu un bărbat mult mai tânăr decât mine, nu mi s-ar părea decent. Aș avea mereu senzația că văd din lateral câte o privire ironică, și nu-mi doresc așa ceva.

Dar știți câte astfel de relații există!

Da, dar nu durează… Poate că înainte, cu ani în urmă, erau alte credințe, alte obiceiuri, dar acum nu cred că ele mai durează. Bărbatul e un vânător, care n-o să stea niciodată, așa, agățat de o femeie mai bătrână. Poate stă din alte cauze, dar nu că e înnebunit după ea.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus