vineri , 24 noiembrie 2017

Tanti fânăreasa

holbav brasovfoto: Holbav, Brașov, de Cătălin Caciuc

„Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-o zice.”

Ion Creangă

În drumul meu spre redacţie, trec şi printr-o zonă aproape ruptă de traficul bucureştean. Izolată de fum, praf, claxoane şi oameni agitaţi. E o bucată destul de scurtă, ce-i drept, dar e de ajuns să îmi creeze senzaţia că am ieşit puţin din oraşul ăsta, care nu mi-a intrat la inimă nici până azi. E o şosea curbată, mărginită de o parte şi de alta de nişte grădini verzi, pline de copaci.
Astăzi, am parcurs din nou şoseaua aceea cu geamurile maşinii lăsate în jos. Mi-am scos capul pe fereastră, să-mi mai usuc un pic părul proaspăt spălat – nu vă pot spune cât de mult îmi place să fac chestia asta, şi nu răcesc niciodată, poate pentru că-mi place prea mult! Iar de undeva, din împrejurimi, am simţit un miros intens de fân. Ştiţi, mirosul acela dulceag, uscat, simplu, inconfundabil. Şi mi-am amintit de acasa mea, de Vulcan.
Cu mulţi ani în urmă, ai mei, care nu creşteau animale, au dat grădina în arendă la o familie din Holbav, un sat ca-n poveşti, de lângă Vulcan. Tanti Leontina şi nenea Ionică ne lăsau nouă fructele, dar erau bucuroşi că făceau rost de fân bun pentru vacile şi caii lor. Veneau la cosit, apoi mai veneau să răsfire iarba, să se usuce pe toate părţile, și-apoi făceau căpiţe, cu nişte furci care mie atunci mi se păreau foarte mari. Ăsta era momentul meu preferat: abia aşteptam să fie căpițele gata, ca să mă urc în ele şi să sar ca într-un pat cu arcuri, până le stricam. Apoi, când fânul era depozitat în podul nostru, venea partea a doua a distracţiei: împreună cu prietenele mele, ne suiam pe grinzile din pod şi ne dădeam drumul, de acolo, în moliciunea parfumată a fânului auriu. E o senzaţie pe care aş da milioane ca s-o mai pot trăi o dată!
De multe ori, Tanti Leontina şi nenea Ionică îi aduceau cu ei şi pe copiii lor, Lenuța şi Neluțu, cu care râdeam şi mă jucam. Lui Neluțu nu-i puteam spune niciodată numele corect, mi-era mai uşor să-i spun „Lenuțu”, cum o strigăm pe soră-sa. Dar cel mai mult mă ataşasem de tanti Leontina. Nu cred că am mai întâlnit pe nimeni aşa deschis în a exprima tot ce simte. E o lumină de femeie! De fiecare dată când mă vedea, reacționa de parcă fusese plecată peste mări şi țări, şi se bucura nespus că i-am apărut în cale. „Corrrriiinaaaaa! Iubita mea! Scumpa mea!”, aşa îmi spunea şi mă ridica în braţe, şi mă pupa încontinuu, minute bune. Eu rareori îi spuneam ei pe nume, o strigam „tanti fânăreasa”, iar ea se distra la culme pe tema asta. „Ţi-am adus lapte proaspăt, să îi spui lu’ mămica să-l pună la fiert!”. Niciodată nu venea fără o sticlă de lapte – lapte adevărat, de la Holbav.
Chiar şi astăzi, când am aproape 30 de ani, tanti Leontina se poartă aşa cum se purta cu mine când eram fetiţă. Toată faţa i se luminează când mă vede, zâmbește larg, ochii albaştri îi sclipesc de bucurie şi mă ia în braţe şi mă pupă, cu aceeaşi formulă: „Corrrinnaaaa! Scumpa mea, iubita mea!”. Iar eu simt din nou mirosul de fân, văd din nou grădina noastră – cel mai frumos loc din lume, copacii în care mă căţăram, iarba prin care mă tăvăleam, merele pe care le mâncam, nespălate, direct din pom; văd toate clișeele din toate cărțile despre copilărie. Văd iar căpițele în care săream până mă înecam de la firicelele de iarbă uscată; văd curtea noastră frumoasă, căţeii și pisicile la soare; o văd pe mama cum întinde rufe pe sfoară; îl văd pe Harry; văd căruţa şi calul strunit de nea’ Ionică; sunt din nou în podul casei şi mă arunc de pe grindă, în patul de fân, fără teamă.

***

Text scris în 2010 și reluat din motive de nostalgie.

Semnat de

2 comentarii

  1. Buna,
    Fiecare comentariu auzit sau articol citit, cu nostalgii rustice si critici la adresa Bucurestiului, din partea celor plecati de la sate pentru beneficiile orasului (ca pentru asta ati venit – cu toate ca „oraşul ăsta, care nu mi-a intrat la inimă nici până azi”), sunt picaturi chinezesti pentru noi, bucurestenii de mai multe generatii.
    Te-ai gandit ca Bucurestiul a fost si altfel, inainte sa prezinte asa mult interes pentru toata tara si sa ajunga sa fie coplesit de voi toti, veniti de peste tot? V-ati gandit ca orasul asta, are totusi farmecul lui si ca sunteti nostalgici doar pentru ca aveti alte radacini?
    Copilaria mea nu are miros de fan, ci dimineti linistite cu miros de tei in parcul Circului in rochite cu buline si sandalute, coate julite pe astfaltul din Studentesc la baschet, miros de prajituri si fursecuri la cofetaria Casata, cinematografe, teatre, concerte, vata de zahar si inghetata in parcul Cismigiu, chitari in Politehnica, plimbari cu barca in parcul Herastrau, cand fugeam de la liceu.
    La firma unde lucrez acum, numar pe degetele de la o mana colegii care sunt bucuresteni 100%. Restul sunt veniti si stabiliti aici, si DA, si pentru ei, orasul asta este insuportabil si nimic nu e ca acasa, dar profita de toate avantajele lui. In „PARADISUL lor”, totusi, viata ar fi fost dificila si au aspiratii mari. Ce-ar fi sa aduceti o vorba buna macar, in schimbul celor primite si sa nu mai criticati asa mult gazda?
    Bucuresti e ACASA pentru mine si pentru altii ca mine, si stii ceva, noi bucurestenii 100% suntem discreti. In cluburile galagioase de astazi nu gasesti prea multi bucuresteni. Sunt alte locuri care prezinta mai mult interes. In orice discutie in care au aparut critici dure la adresa orasului, intrebarea mea directa a fost: DE UNDE ESTI? Inca nu am intalnit Bucurestean criticand, dar uneori imi doresc putina agresivitate din partea noastra, sa intelegeti ca aici sunteti oaspeti si trebuie sa va adaptati, nu doar sa aveti pretentii si critici. Inca nu exista nimic in lume fara bune si rele. Nici la tine ACASA, nici la mine ACASA.
    Nu e nimic personal, „rasfoiesc” cu interes blogul tau, e doar o alta perspectiva. Perspectiva unei bucurestence, care a ajuns sa se plimbe fffff tarziu in noapte pe aleile prafuite ale Bucurestiului ei, ca sa se bucure de liniste si miros de tei.
    Toate cele bune!

  2. Claudia, imi pare rau ca te-a lezat asa profund micul meu comentariu. E interesant cum ti-a sarit in ochi tocmai asta, cand eu am alte articole pe site care lauda Bucurestiul si sarmul lui, si-n care spun ca am amintiri foarte frumoase acolo si ca mi-e dor de oras, pentru ca am trait acolo timp de opt ani. Oare ai lasat la vreunul din acele articole vreun comentariu, oare ai distribuit articolul, l-ai dat mai departe, ca sa-ti promovezi orasul?
    Textul asta e scris in 2010, cand nu eram tocmai fericita in Bucuresti. Am plecat de acolo doi ani mai tarziu, cand mi-a fost clar ca n-aveam sa reusesc sa fac mai mult decat facusem si ca locul meu nu (mai) era acolo, nici in Romania, in alta parte. Asta nu m-a facut sa spun vreodata ca Bucuresitul n-are farmecul lui – are chiar din plin! -, dar nici nu vad de ce mi-ar fi interzise nostalgiile, pentru ca da, am alte radacini, cum spui si tu.
    Nu iau nimic personal si respect perspectiva ta, desi recunosc ca ma intristeaza. „Noi toti, veniti de peste tot” am reusit sa va stricam orasul, l-am „coplesit” si acum nu mai e „altfel”, cum era, se pare. Imi cer scuze, in numele tuturor astora „veniti de peste tot”. 🙂
    Altfel, uite, te invit sa vezi celelalte articole din arhiva, cu fotografii care pun in valoare tocmai farmecul Bucurestiului:

    http://www.larevista.ro/frumusete-la-orizont-20-de-fotografii-din-orase-pline-de-farmec/

    http://www.larevista.ro/bulevardul-titulescu-din-bucuresti-vazut-de-dana-stefanescu/

    http://www.larevista.ro/prin-bucurestiul-meu-fotografii-de-dana-stefanescu/

    http://www.larevista.ro/cum-arata-piata-dorobanti-din-bucuresti-anii-70/

    http://www.larevista.ro/monopoly-now-bucuresti-topul-celor-mai-indragite-25-de-orase-din-lume/

    P.S. Acesta nu este un blog, ci o REVISTA, dupa cum ii spun si numele – larevista.ro.

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus