Tanti fânăreasa

foto: Holbav, Brașov, de Cătălin Caciuc

„Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-o zice.”

Ion Creangă

În drumul meu spre redacţie, trec şi printr-o zonă aproape ruptă de traficul bucureştean. Izolată de fum, praf, claxoane şi oameni agitaţi. E o bucată destul de scurtă, ce-i drept, dar e de ajuns să îmi creeze senzaţia că am ieşit puţin din oraşul ăsta, care nu mi-a intrat la inimă nici până azi. E o şosea curbată, mărginită de o parte şi de alta de nişte grădini verzi, pline de copaci.
Astăzi, am parcurs din nou şoseaua aceea cu geamurile maşinii lăsate în jos. Mi-am scos capul pe fereastră, să-mi mai usuc un pic părul proaspăt spălat – nu vă pot spune cât de mult îmi place să fac chestia asta, şi nu răcesc niciodată, poate pentru că-mi place prea mult! Iar de undeva, din împrejurimi, am simţit un miros intens de fân. Ştiţi, mirosul acela dulceag, uscat, simplu, inconfundabil. Şi mi-am amintit de acasa mea, de Vulcan.
Cu mulţi ani în urmă, ai mei, care nu creşteau animale, au dat grădina în arendă la o familie din Holbav, un sat ca-n poveşti, de lângă Vulcan. Tanti Leontina şi nenea Ionică ne lăsau nouă fructele, dar erau bucuroşi că făceau rost de fân bun pentru vacile şi caii lor. Veneau la cosit, apoi mai veneau să răsfire iarba, să se usuce pe toate părţile, și-apoi făceau căpiţe, cu nişte furci care mie atunci mi se păreau foarte mari. Ăsta era momentul meu preferat: abia aşteptam să fie căpițele gata, ca să mă urc în ele şi să sar ca într-un pat cu arcuri, până le stricam. Apoi, când fânul era depozitat în podul nostru, venea partea a doua a distracţiei: împreună cu prietenele mele, ne suiam pe grinzile din pod şi ne dădeam drumul, de acolo, în moliciunea parfumată a fânului auriu. E o senzaţie pe care aş da milioane ca s-o mai pot trăi o dată!
De multe ori, Tanti Leontina şi nenea Ionică îi aduceau cu ei şi pe copiii lor, Lenuța şi Neluțu, cu care râdeam şi mă jucam. Lui Neluțu nu-i puteam spune niciodată numele corect, mi-era mai uşor să-i spun „Lenuțu”, cum o strigăm pe soră-sa. Dar cel mai mult mă ataşasem de tanti Leontina. Nu cred că am mai întâlnit pe nimeni aşa deschis în a exprima tot ce simte. E o lumină de femeie! De fiecare dată când mă vedea, reacționa de parcă fusese plecată peste mări şi țări, şi se bucura nespus că i-am apărut în cale. „Corrrriiinaaaaa! Iubita mea! Scumpa mea!”, aşa îmi spunea şi mă ridica în braţe, şi mă pupa încontinuu, minute bune. Eu rareori îi spuneam ei pe nume, o strigam „tanti fânăreasa”, iar ea se distra la culme pe tema asta. „Ţi-am adus lapte proaspăt, să îi spui lu’ mămica să-l pună la fiert!”. Niciodată nu venea fără o sticlă de lapte – lapte adevărat, de la Holbav.
Chiar şi astăzi, când am aproape 30 de ani, tanti Leontina se poartă aşa cum se purta cu mine când eram fetiţă. Toată faţa i se luminează când mă vede, zâmbește larg, ochii albaştri îi sclipesc de bucurie şi mă ia în braţe şi mă pupă, cu aceeaşi formulă: „Corrrinnaaaa! Scumpa mea, iubita mea!”. Iar eu simt din nou mirosul de fân, văd din nou grădina noastră – cel mai frumos loc din lume, copacii în care mă căţăram, iarba prin care mă tăvăleam, merele pe care le mâncam, nespălate, direct din pom; văd toate clișeele din toate cărțile despre copilărie. Văd iar căpițele în care săream până mă înecam de la firicelele de iarbă uscată; văd curtea noastră frumoasă, căţeii și pisicile la soare; o văd pe mama cum întinde rufe pe sfoară; îl văd pe Harry; văd căruţa şi calul strunit de nea’ Ionică; sunt din nou în podul casei şi mă arunc de pe grindă, în patul de fân, fără teamă.

***

Text scris în 2010 și reluat din motive de nostalgie.

Semnat de Corina Stoica