joi , 23 noiembrie 2017

Tiberiu Soare: „Nu cred că cineva care nu a trecut printr-o mare iubire poate dirija într-adevăr”

Tiberiu Soare

Tiberiu Soare, dirijor principal al Orchestrelor şi Corurilor Radio, afirmă, într-un interviu acordat Agerpres, că alegerea de a rămâne să facă muzică în România este una deliberată. Artistul vorbeşte despre începuturile sale muzicale, despre maeştri, despre modul în care un şef de orchestră „plămădeşte”’ muzica, studiind îndelung partitura şi repetând alături de colegii săi de ansamblu. Dirijorul vorbeşte şi despre publicul românesc, pe care-l aşază înaintea melomanilor din alte ţări, despre emoţiile dinaintea şi de după fiecare concert, și mărturisește că a avut nevoie de multă experiență de viață pentru a putea practica această profesie cu adevărat.

Eşti unul dintre cei mai apreciaţi tineri dirijori ai momentului. Cum a decurs evoluția ta?

Treptat, aş putea spune. Într-o primă etapă cu studiile muzicale, primare, chiar preşcolare. La cinci ani şi jumătate bunicul meu m-a dus la acele cursuri pentru preşcolari. Am înţeles că acestea încă mai există pentru liceele de muzică, cel puţin pentru cele bucureştene. Am fost selectat, am intrat în clasa I, la Liceul George Enescu, aşa se numea pe atunci. În strada Principatele Unite, se făceau clasele I-VIII, iar clasele IX – XII în Lenin, unde este actualul Liceu George Enescu. Apoi Liceul Militar de Muzică, pentru că doream să respect tradiţia familiei, după care Conservatorul.

Şi dirijatul?

Ideea cu dirijatul mi-a venit undeva pe la 16 ani, dacă nu greşesc. Am citit un interviu cu Sergiu Celibidache. Acesta venise în România, odată cu deschiderea culturală de atunci. M-am decis că asta vreau să fac. N-aveam o idee foarte clară de ce înseamnă dirijatul, dar îmi făcusem una foarte vagă citind ce spunea Celibidache.

L-ai cunoscut pe maestru?

N-am avut niciodată ocazia. El a murit în 1996, în august. Ţin minte asta precis, pentru că este nu numai anul, dar chiar perioada în care mă pregăteam pentru examenul de admitere de la dirijat.

Ai fost de mic premiant, chiar dacă, o spui într-un interviu, nu ţi-a lipsit ‘copilăritul’. Apoi şef de promoţie. Îţi trebuie ambiţie ca să ajungi în vârf?

Probabil că ambiţie. Nu ştiu care e cuvântul corect. Ceea ce îmi place mie să cred e că nu ambiţia m-a împins către lucrul ăsta, cât mai degrabă o pornire naturală. Cu greu s-ar putea spune că am fost un copil extraordinar de studios. Nu eram genul de copil foarte retras, care stă şi citeşte toată ziua, cu toate că mi-a plăcut şi îmi place să citesc foarte mult, dar am încercat întotdeauna să menţin un echilibru între activităţile fizice şi cele de învăţătură. Şi cred că am reuşit. Da, este adevărat, am avut şi nişte premii, am ieşit şi şef de promoţie la liceu, dar, îmi dau seama acum, la mine s-a produs un fel de declic în perioada liceului. Atunci am început să abordez în mod serios studiul teoretic al muzicii, ca şi literatura, ordonându-mi lecturile. Acolo mi s-a deschis apetitul pentru fizică, care nu m-a părăsit nici astăzi. Cu toate că am avut educaţie muzicală de mic, sunt un copil cu un start ceva mai spectaculos pe la 15-16 ani.

Ştiu că mergeai la Operă.

Da, mergeam la operă de mic. În familie erau iubitori de operă, dar ne duceau şi cu şcoala. Nu ştiu acum dacă se mai practică. Ţin minte, tatăl unei colege de clasă, regretatul domn Calomfirescu, era regizor tehnic la Opera Naţională, timp de mulţi ani. Şi dânsul ne-a facilitat intrarea. Am văzut multe spectacole de operă. Sunt sigur că am prins-o pe Eugenia Moldoveanu în Madame Butterfly. Asta îmi aduc aminte precis. E una din imaginile şi vocile care mi-au rămas întipărite în amintire.

Dirijatul are vreo legătură cu faptul că bunicul a fost militar?

Se poate. M-a ordonat puţin. A impus un anumit cod, dar, în acelaşi timp, a ştiut să fie şi maleabil. Repet. N-am fost un copil căruia să-i fi lipsit bucuriile normale ale copilăriei. Adică, mă suiam în corcoduş, jucam fotbal, vara mergeam la ţară sau la ştrand. Am avut viaţa obişnuită a unui copil care a crescut în Berceni.

Ce maeştri te-au influenţat?

Acum depinde ce înţelegem prin acest cuvânt. Pentru mine, cel mai mare maestru în dirijat a fost şi este Mozart. Deschizându-i operele, simfoniile, concertele, vezi că acolo ai absolut totul. Nu trebuie decât să deschizi partiturile, să le citeşti cu foarte mare atenţie şi să îţi dai seama că trebuie să îţi foloseşti întreg arsenalul dirijoral. Nu cred că există vreo metodă sau vreun tip mental, gestual, dirijoral care să nu existe, undeva, în partiturile lui Mozart. Pentru mine, Mozart a fost Maestrul, deşi pare poetic. Ca oameni, maeştrii care mi-au determinat formarea şi pe care i-am întâlnit în carne şi oase, bineînţeles, trebuie să-i pomenesc neapărat pe Ludovic Bacs, Petru Andriesei şi Horia Andreescu, care au avut o influenţă hotărâtoare în formarea mea ca muzician. Sunt cei trei profesori pe care i-am avut pe durata studiilor şi evident că le datorez foarte mult.

Dirijorul e un fel de comandant de oşti? Ce face pe scenă omul cu bagheta? Care e misterul acestei profesii?

Bună întrebare. Da, are şi o componentă de genul ăsta. Poate fi interpretat şi aşa. De altminteri, o orchestră, atunci când e pe puncte culminante, poate fi asemănată cu un fel de şarjă romantică de cavalerie, dar este unul din aspectele muncii de dirijor şi unul dintre aspectele vizibile. Pentru că treaba fundamentală a unui dirijor este, de fapt, să studieze extraordinar de atent partitura.

Adică instrumentul său…

Am auzit tot felul de teorii. Cum că un violonist are ca instrument vioara, un pianist pianul şi, nu-i aşa, facilă analogie, instrumentul dirijorului ar fi instrumentul colectiv numit orchestră. Nu cred. Am stat şi am analizat foarte mult lucrul acesta şi mi-am dat seama că nu este aşa. Instrumentul dirijorului este partitura. La fel cum un violonist lucrează cu vioara sa 10-12 ore pe zi atunci când are de susţinut un recital, eu îmi petrec 10-12 ore pe zi cu partitura înainte de a apărea în faţa orchestrei. Deci partitura este practic instrumentul meu.

Am asistat, la Bucureşti, cu prilejul Festivalului Internaţional George Enescu, la o serie de repetiţii ale unor mari dirijori. Unele fragmente erau repetate de nenumărate ori. În ce constă această trudă?

Da. E inerent. Repetiţiile sunt necesare pentru a proba ceea ce vrei să prezinţi publicului. Încerci cu orchestra, ei cântă, iar tu îi modelezi. Câteodată poţi spune corectezi orchestra, dar aceasta se întâmplă de fapt de puţine ori. Se întâmplă să fie greşeli şi nu întotdeauna generate de nu ştiu ce necunoaştere a textului, ci, pur şi simplu, dintr-o greşeală de tipar a partiturii. Şi atunci, acestea trebuie auzite şi corectate. Cazurile sunt rare, dar se întâmplă.

Cred eu că mult mai important este să lucrezi bucata cu orchestra şi să asculţi, cel puţin eu nu aplic altă metodă. Şi apoi, încerc să le explic sau să le sugerez cumva – prima dată o fac din gesturi, dar, dacă văd că nu am rezultatul scontat, o fac şi verbal. Nemţii îi zic foarte bine: Probe spiele. E cântat de probă. Te duci, cânţi, vezi, zilnic. Patru-cinci zile, repetiţii cu orchestra, după care se ajunge la un fel de viziune comună pe care o prezinţi publicului. Eu nu cred că o concepţie a unei lucrări muzicale ar aparţine în exclusivitate dirijorului. Pentru că, dacă ar fi aşa, o lucrare cu Lorin Maazel ar suna la fel la New York, la fel la Viena. Şi nu este cazul. Deci, orchestra are un cuvânt foarte mare de spus în privinţa felului în care este interpretată o lucrare. Şi, de fapt, ceea ce face interpretarea din seara respectivă sau de pe discul respectiv să fie unică şi inimitabilă este tocmai această combinaţie între viziunea dirijorului şi potenţialul expresiv şi tehnic al orchestrei.

Repetiţiile, combinaţia între viziunea dirijorului şi acea a orchestrei şi catharsisul de la spectacol…

Totdeauna urmărim asta. Putem să-i spunem şi aşa, împrumutând termenul din filosofia aristotelică, dar problema este, de fapt, că apar nişte stări. Mie-mi place să le spun stări privilegiate, pentru că nu am găsit un termen mai nimerit. Diverşi muzicieni şi artişti care calcă pe scenă le descriu în cuvinte diferite. Unii apelează la cuvântul extaz, alţii la un fel de anulare a gravitaţiei sau la anularea timpului. Noi căutăm să descriem în cuvinte, de fapt, o stare de imponderabilitate spirituală, care, se pare că ne produce o foarte mare plăcere. Asta ar fi, cred eu, originea actului artistic. Ei bine, muzicienii, de altminteri toţi oamenii care calcă pe scenă, caută să vâneze acele stări privilegiate. Asta se întâmplă, de fapt.

Pentru public sau şi pentru artişti?

În mod sigur, eu n-am întâlnit până acum un caz în care să se fi întâmplat pe scenă asta şi publicul să nu fi simţit, să nu fi reacţionat.

Ai o lucrare preferată, o orchestră cu care ţi-ar mai plăcea sau ţi-ai dori să evoluezi?

A, bine, orchestre sunt multe. Trebuie să vă spun că am trecut de sfârşitul primului an în funcţia de dirijor principal al Orchestrelor şi Corurilor Radio şi îmi place foarte mult, construim o echipă. Începem să ne cunoaştem foarte bine. Aici e o poveste lungă, pentru că eu am fost membru al Orchestrei Naţionale Radio. Spuneam odată că este singura orchestră de pe această planetă pe ai cărei membri îi cunosc pe fiecare pe nume. Şi asta neînsemnând că am stat şi i-am învăţat acasă. Pur şi simplu îi cunosc, ne cunoaştem de ani de zile. Pentru mine, numirea în această funcţie a fost ca un fel de întoarcere acasă, având în vedere că eu am activat aproape nouă ani la Opera Naţională Bucureşti. Nu pot să nu pomenesc aici orchestra Operei Naţionale cu care am trecut şi prin bune, şi prin rele, şi pe ploaie, şi pe vânt şi pe vreme frumoasă, şi pe ninsoare, şi pe arşiţă. Sunt nişte oameni cu care am petrecut un timp foarte interesant, nu uşor, de multe ori, şi din care am avut, cred, cu toţii de învăţat. Sper din tot sufletul ca, la un moment dat, să se refacă condiţiile ca să pot reveni acolo să dirijez. Sunt nişte oameni care mi-au rămas în amintire şi în suflet.

Semnat de ,

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus