vineri , 30 octombrie 2020

Tiberiu Soare: „Nu cred că cineva care nu a trecut printr-o mare iubire poate dirija într-adevăr”

TS2

Şi în străinătate?

Sunt orchestre la care, bineînţeles, nu ai cum să nu te gândeşti cu admiraţie extraordinară, cum ar fi London Philharmonic Orchestra, pe care am avut privilegiul să o dirijez o dată. A fost extraordinar. Sau Royal Philharmonic Orchestra, cu care am avut un concert anul acesta, la Royal Festival Hall London. Sunt orchestre care-şi lasă o amprentă de neşters în mintea şi în sufletul oricărui dirijor care le întâlneşte. Nu ai cum să dirijezi Royal Philharmonic şi să uiţi lucrul acesta sau să-l consideri ca pe un eveniment obişnuit. Orchestre National d’Île-de-France, de asemenea, sau Suedwestfallischen Philarmonie.

Cameral Ensemble Stockholm este, iarăşi, un ansamblu interesant. Un grup de oameni care se adună periodic pentru a interpreta lucrări din creaţia contemporană. Şi, la fel, şi aceasta a însemnat o experienţă de lucru fantastică şi atunci, când m-am dus la Stockholm, mi-am dat seama că există maniere diferite de lucru şi de abordare a lucrărilor în funcţie de repertoriu şi de stilistică. Adică, într-un fel lucrezi Schubert, într-un fel Puccini şi în alt fel lucrezi o piesă scrisă de un compozitor contemporan. Este un cu totul alt tip de abordare, şi ce am reţinut de la ei şi am încercat să aplic după aceea şi în ceea ce făceam cu alte orchestra era pragmatismul. Erau foarte pragmatici în abordare. Priveau muzica ca pe un instrument sonor, dar în sensul bun al cuvântului. Încercau să sculpteze în sunet şi să obţină un obiect sonor. Aşa cum un sculptor obţine un obiect prin modelarea materiei, la fel ei încercau să modeleze sunetul şi să obţină un conglomerat sonor. Mediul de contemplare al lucrării este altul, spaţiul, la sculptură, sau timpul, la muzică. Dar mi s-a părut foarte asemănător cu sculptura. Era ca şi cum aş fi trecut de la pictură la sculptură.

Unde te simţi mai bine pe scenă. Aici sau peste hotare?

Aici, fără îndoială. Şi nu e pic de ipocrizie în ce vă spun. Mă simt bine, pentru că îmi place foarte mult publicul. Publicul românesc este extraordinar şi ne înţelegem foarte bine. Adică eu simt o căldură care pleacă dinspre public în momentul în care susţin un concert sau un spectacol de operă şi balet. Şi e o altfel de senzaţie. Ai impresia, exact cum se spune la fotbal, că publicul este al doisprezecelea jucător, aşa aş putea spune la orchestră că e vorba de încă o entitate care ajută la reuşita serii respective. Evident, am dat de public entuziast şi în altă parte. La Londra, de exemplu. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar e un sentiment fantastic să fii la Royal Festival Hall, la ei acasă, şi să vezi o sală în picioare. E într-adevăr un sentiment extraordinar. Dar cei de aici, nu ştiu. Acasă e acasă. Nu-i nicăieri ca acasă.

Eşti apreciat la fel de bine în România şi dincolo. De ce nu ai rămas acolo? Ce înseamnă pentru tine România?

Este o alegere deliberată. Puteam s-o fac. Dar am considerat că nu vreau să mă duc să profit de pe urma unui sistem gata construit, ci, dacă se poate, să încerc, alături de alţi colegi de generaţie, să construim noi, aici, un loc unde să ne simţim bine. Repet, e puţin acelaşi tip de argument. Acasă e acasă şi, la urma urmei, de ce să nu încercăm să ne îngrijim şi noi grădina. E adevărat că e mai frumos să te duci la vecini, că e gata îngrijit. Nici acolo să nu vă imaginaţi că viaţa e foarte uşoară, din ce am văzut eu. Dar, în orice caz, acolo, ce au ei, spre deosebire de noi, este un sistem foarte bine pus la punct şi care funcţionează de secole, deja, vorbind de unele centre muzicale. Ceea ce observ eu la noi este această încercare de a construi ceva. Ei, bine, aceasta mă atrage mult mai mult decât să mă duc să mă pliez pe un sistem deja existent. Îmi place să asist la crearea acestui sistem. Deocamdată, încă suntem pe baricade.

Ce le-ai recomanda tinerilor care pornesc acum pe acest drum?

În primul rând, să nu descurajeze. Pentru că este simplu să zici: Domnule, e greu să faci muzică. Da, e greu, şi a fost întotdeauna, şi va fi. Muzica nu e o disciplină simplă sau uşoară. Dar, în contextul nostru social şi economic, devine cu atât mai greu. Dacă un tânăr se hotărăşte să urmeze această carieră în muzică, inclusiv la muzicologie, canto, interpretare la un instrument, dirijat nu mai spun, în primul rând trebuie să fie dispus la o foarte lungă aşteptare. Pot exista şi miracole: la 20 de ani, cineva să te vadă şi să îşi dea seama că ai un talent extraordinar. Eşti promovat şi ajungi mult mai repede decât alţii să dirijezi. Asta nu înseamnă, de fapt, că dirijezi. A fi în faţa unei orchestre şi a da din mâini sau chiar a da indicaţii la repetiţii nu înseamnă neapărat că eşti dirijor. Trebuie să admit lucrul ăsta, cu toate că din tânăr dirijor n-am fost scos în ultimii ani. Dirijatul este o meserie care necesită foarte multă experienţă, şi nu numai, muzicală, nu doar experienţă de lucru cu orchestra, ci experienţă de viaţă. Trebuie să ţi se întâmple nişte lucruri. Trebuie să ţi se creeze acel precipitat interior, sufletesc, din care să poţi recolta materie primă pentru expresia muzicală. Cred eu, este foarte asemănător cu regia de teatru sau de film. Nu cred că, de exemplu, cineva care nu a trecut printr-o mare iubire poate dirija într-adevăr. Sau, dimpotrivă, care să nu fi trecut printr-o mare decepţie. Viaţa trebuie să te încerce cu bune şi cu rele. Ei, asta i-aş sfătui eu, să aibă răbdare şi să nu descurajeze. Şi, mai ales, să creadă că, la un moment dat, va veni şansa. Dar şansa aceea trebuie să-i găsească pregătiţi. Este foarte important. Poţi să studiezi un domeniu, după aceea descurajezi că nu ai multe posibilităţi acolo, te resemnezi cu ceva, renunţi în a-ţi mai dezvolta capacităţile individual prin studiu şi muncă susţinută şi, la un moment dat, apare şansa. Nu poţi s-o foloseşti.

În afară de muzică mai ai timp şi pentru altceva?

Îmi place să joc fotbal. Nu vă imaginaţi cine ştie la ce nivel. Ne întâlnim un grup de entuziaşti muzicieni şi artişti plastici. Aşa am ajuns şi eu să mai calc pe la expoziţii şi pe la vernisaje, iar ei să mai vină prin sălile de concert sau la spectacole de operă. Am ajuns astfel să extindem prietenia noastră şi dincolo de simpla întâlnire pe terenul de sport.

De asemenea, îmi place extrem de mult să citesc. Pe lângă o pasiune durabilă şi constantă, lectura reprezintă şi o parte din metabolismul meu, pentru că mi-am format acest reflex. Nu mai pot să dorm, dacă nu citesc măcar o pagină dintr-o carte. Întotdeauna am la mine o carte şi, dacă nu-mi iau de acasă, îmi cumpăr din oraşul în care mă duc.

Ce simte un dirijor când urcă pe scenă?

Mă temeam de întrebarea asta. Există două momente. Primul, înainte de a intra pe scenă. Acela e un moment foarte greu. De ce? Pentru unii, poate fi, probabil, vorba de trac. Pentru mine e un moment foarte greu pentru că este atâta energie înmagazinată în aşteptarea aia de a mă duce acolo să dirijez, încât simt efectiv cum e încordată fiecare fibră. Apoi, odată intrat pe scenă, mai există un moment, pe care eu îl consider superb. E momentul de după terminarea aplauzelor, de după intrarea dirijorului, momentul acela de linişte înainte de a începe muzica. Echivalează cu rama unui tablou. Ceea ce spaţial vorbind e rama unui tablou, temporal e acel moment. Se intră în alt spaţiu. Ei, momentul acela este unul extraordinar, pe care îl ador. Şi asta m-a făcut de multe ori să mă gândesc că muzica se supune unei forţe gravitaţionale, iar câmpul fundamental al acestei forţe ar fi liniştea. Pentru că orice muzică, oricât de tumultuoasă şi oricât de întinsă – gândeşte-te la cele mai întinse opere de Wagner, să spunem – toate pleacă din linişte şi se întorc în linişte. Nu sunt decât arcuiri, mai mari sau mai mici, mai tensionate sau mai relaxate, care pleacă din tăcere şi se întorc în tăcere. La urma urmei, ca şi vieţile noastre.

Şi după?

Ei, bine, după, dacă s-ar putea să mă fac mic şi să dispar, ar fi superb. Pentru că nu ador foarte mult momentul acela cu aplauzele. Ştiu că e vorba de nişte oameni care îşi exprimă gratitudinea, probabil, sau, de ce nu, poate fericirea, câteodată, de a fi ascultat ceva foarte frumos. Ştiu că e un semn de recunoştinţă pentru artişti, nu numai pentru mine, ci pentru toţi artiştii, mai ales pentru orchestră. De aceea consider că orchestra merită cele mai multe aplauze, la urma urmei ei scot sunetele. Eu nu fac decât să caut să-i inspir cumva, şi de aceea nu consider că dirijorul ar trebui să stea proţăpit pe un podium şi să primească aplauzele. Ştiu că e o imagine şi pentru unii probabil că este important. Şi imaginea este importantă, la urma urmei. Dar, pur şi simplu, ceva din mine îmi spune să plec cât mai repede de acolo, după ce am făcut muzică.

AGERPRES

Semnat de ,

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus