duminică , 24 septembrie 2017

Trei filme de Oscar și nu prea

natalie portman

În ultima vreme am fost la câteva vizionări de presă și tot în ultima vreme am atât de multă treabă cu altfel de scrieri, încât nu am timp și sincer nici aplecare către recenzii mai elaborate, așa că sper să vă mulțumiți cu acestea grupate și mai pe scurt.

Așadar, să intrăm abrupt în subiect:

„Jackie”

Povestea asasinării celui mai iubit președinte american și a trăirilor de imediat după tragedie ale Primei lui Doamne e un subiect atât de ofertant cinematografic, încât poți face un film de să plângă lumea-n sală. Ei bine, lumea nu prea a plâns, cel puțin nu cea din preajma mea, ba chiar s-au făcut câteva miștouri crunte (ok, recunosc, unele erau chiar ale mele). Cea care plânge mai tot filmul cu lacrimi de crocodil e chiar Jackie Kennedy, întruchipată, zic eu, nereușit, de splendoarea de Natalie Portman, o actriță care îmi place la nebunie cum joacă (în alte filme). Aici doar imită ca la „Te cunosc de undeva“ felul de a fi și mai ales pe cel de a vorbi al văduvei prezidențiale, rezultând un personaj caraghios, caricatural, forțat și cu care nu am empatizat absolut deloc. Muzica de cortegiu funerar ce însoțește acțiunea e genul care te scoate din pepeni și vrei să pleci pe furiș de la înmormântare ca să bei blasfemic o bere și să te hăhăi relaxat pe altundeva, iar construcția filmului ce s-a vrut a avea iz de documentar de la locul faptei fragmentează enervant cursivitatea și mood-ul întâmplării tragice pe care, repet, ar fi trebuit s-o trăiești alături de protagoniști ca pe o durere în piept, pe partea stângă. Dar tot ce ar fi trebuit să înceapă în filmul ăsta cu „e“ de la emoționant începe cu „e“ de la enervant, și la final rămâi ca trăsnit în sală după ce curg genericele, odată ca să nu te înghesui spre ieșire cu toată populația și a doua oară ca să-ți tragi una peste frunte și să te întrebi ce naiba fumează unii cineaști înainte de a asambla prețioșeniile astea cu pretenții „artistice“. Noroc că un tip de pe rândul din față a strigat: Bey, hai să ieșim naibii, că ne văd aștia c-am rămas în sală și mai pun filmul o dată!

Verdict: Nu înțeleg nici să mă bați nominalizările la Oscar pentru această producție, dar Portman e frumoasă de pică, iar fețișoara ei mișto e în prim-plan cât e jelania de lungă.

„The Founder”

the founder

Cu riscul de a-mi pierde chiar orice urmă de credibilitate, o să vă povestesc întâi cum am ajuns la filmul ăsta: aveam o invitație la o altă vizionare, pentru ziua de miercuri. Numai că pentru miercuri 1 februarie, lol. Așa că am ajuns în Afi, m-am așezat la coada pentru jurnaliști, că s-a nimerit să fie o astfel de coadă, când am văzut că pe cartonul de întâmpinare scria „eveniment privat The Founder“. Fata de Forum Film nu mă știa, dar m-a invitat să rămân la vizionarea asta, dacă tot am venit ca fraiera până acolo.

Filmul la care am nimerit deci întâmplător este despre ascensiunea cam lipsită de scrupule a celui care a francizat brandul McDonald’s și l-a subtilizat apoi semilegal de la proprietarii lui de drept, doi tipi boemi și de treabă care au inventat sistemul pornind de la ideea nobilă de a oferi rapid clienților flămânzi mâncare bună și ieftină. Ei au dat numele lor brandului care avea să devină noua „biserică“ a familiilor din SUA, dar n-au avut suficientă ambiție pentru a-l împrăștia prin toată țara și mai apoi pe tot mapamondul.

Michael Keaton e foarte bun în rolul vicleanului fondator al imperiului McDonald’s, filmul curge alert și captivant, nu lipsește dramatismul, nu lipsește nici umorul, câteva replici sunt absolut memorabile, iar povestea e spusă limpede și nepretențios, așa cum îmi place mie să fie spuse poveștile.

Verdict: Deși la noi sunt cozi la „Mec“ de nu vezi casele de marcat, eu știu că tu mănânci sănătos.:D Ia-ți totuși o pungă de cartofi prăjiți să ronțăi în sală, ca să fii chiar din film. N-o să vezi o capodoperă, dar n-o să-ți pară rău după bani.

Lion

Dev Patel stars in LION

Am lăsat prăjitura la final, pentru că filmul ăsta mi-a mers direct la suflet, cum n-a mai făcut-o de mult niciun alt film. Producția e realizată după povestea adevărată a lui Saroo Brierley (apărută întâi în cartea A Long Way Home, scrisă chiar de el), un indian adoptat și crescut de un cuplu de australieni, care, la maturitate, chinuit de frânturi de amintiri, încearcă să-și găsească familia de care se rătăcise când era copil. Scenariul e un carusel de emoții forte, imaginile sunt tăietoare de respirație, dialogurile sunt minunate, muzica e divină, iar jocul actorilor, în special al celor minori și tuciurii te lasă, Doamne, fără cuvinte. N-am să înțeleg niciodată cum reușește un plod de șapte-opt ani să intre în halul ăsta de convingător într-un rol și să construiască un personaj din cele mai subtile nuanțe și emoții, în timp ce actori cu patalama o sfeclesc magistral căzând victime celui mai grosier cabotinism. Nu e cazul aici, unde Nicole Kidman, în rolul mamei adoptive, livrează la capacitate maximă, Dev Patel e dulce de-ți vine și ție să-l adopți, așa, la maturitate, iar ceilalți actori pe care nu știu, scuzați, cum îi cheamă, că nu-s mari vedete hollywoodiene, se achită onorabil de partiturile lor. Și pentru că nu pot să mă abțin, vă spun că spre final, melodia „Never Give Up”, compusă și cântată de Sia special pentru această peliculă, însoțește poate cele mai emoționate imagini, cele în care apar personajele reale ale poveștii, cei care au trăit pe viu întâmplările dezvăluite atât de sfâșietor de frumos în acest film.

Verdict: De văzut neapărat. Nominalizarea la Oscar pentru „Cel mai bun film“ e pe deplin meritată. Atât.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus