vineri , 11 august 2017

„Ultima oră”: citiți primul capitol

stefania nistoreanu sigillum angelfoto: detaliu din lucrarea „Sigillum Angel”, de Ștefania Nistoreanu

Povestea e așa: am primit manuscrisul unei cărți abia încheiate, care va intra curând în tipar. L-am citit dintr-o răsuflare și, așa cum mi se întâmplă cu toate lucrurile speciale pe care le descopăr, m-am gândit doar la faptul că nu mai am răbdare până când această nuvelă va ajunge și la voi. Așa că, ce-am făcut: am cerut voie autorului să public primul capitol aici, în premieră, ca să vă incităm pofta de lectură și să vă cerem și vouă părerea. Stați, asta nu e tot: vă și provocăm să ghiciți cine a scris-o! Poate recunoașteți stilul, poate aveți intuiție sau noroc. În orice caz, primul dintre voi care ghicește autorul va primi cartea în format PDF, odată ce va fi lansată.

Vă las să savurați și vă așteptăm cu nerăbdare comentariile!

***

Se uită în jurul lui încet, rotindu-şi gâtul dintr-o parte în alta, în semicerc complet, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă cu privirea tot ce putea fi cuprins. Alţi oameni îşi aleg locuri mai frumoase în care să moară. De obicei, acoperişuri de la înălţimea cărora să poată privi încă o dată lumea, în toată măreţia şi derizoriul ei, înainte de a se năpusti în gol. Sau câmpuri înflorite, în mijlocul cărora să-şi tragă un glonţ în cap cu ochii vrăjiţi pentru ultima oară de coloritul atât de inutil al naturii. Sau măcar într-o cadă cu spumă, să înghită tot flaconul de somnifere în aroma înecăcioasă a lumânărilor parfumate.
El vedea doar pereţii plicticoşi ai casei din care nu putea şi nu mai voia de mult să iasă. Avea să moară aici, în modul cel mai banal cu putinţă, pentru că nu avea rost să facă atâtea pregătiri elegante pentru a-şi cosmetiza cinematografic moartea. Mor pentru mine sau mor pentru alţii? se gândi. Există orgolii ale morţii, există vreun top al celor mai frumoase sinucideri, în care e musai să ocup vreun loc fruntaş? Aici ce-are? În camera asta, lipsită, oricum, de viaţă, în care mă aflu acum? Contează ce vezi înainte să mori? Ce ultim tablou vei încadra cu privirea ta de om care nu mai dă doi bani pe nimic? Contează ce decor mirific îţi va găzdui cadavrul?
Un zgomot îi întrerupse şirul gândurilor. Un pocnet scurt, ca o explozie, probabil cauciucul unei maşini. Tocmai când simţea că strânsese suficient curaj pentru a acţiona. Liniştea îl ajutase să se concentreze – şi acum, zgomotul ăsta. Trebuia să ia de la capăt tot exerciţiul mental al validării ideii de plecare voluntară din această lume.
Auzi o bătaie timidă în uşă. Apoi una mai puternică, semn că vizitatorul inopinat se gândise că dacă tot deranjează pe cineva, măcar s-o facă asumat, nu cu jumătate de măsură.
Bătăile în uşa deveniră mai dese şi din ce în ce mai agasante. Miroseau a disperare, chiar a frică.
Sper să nu fie vreun vecin, că pe bune, chiar nu am chef acum. Doamne, nici să mori în linişte nu mai poţi în ziua de azi.
Bună ziua, mă scuzaţi. Am făcut pană şi nu știu cum să procedez. Pot da un telefon de la dumneavoastră?
Telefon, de la mine, acum, în epoca telefoanelor smart!
Da, ştiu la ce vă gândiţi, că de ce nu am telefon mobil. Am, dar i-a murit bateria. Niciun necaz nu vine singur.
Ce baterie norocoasă!
Intraţi.

Avea părul aproape blond. Nici măcar nu era vreo frumuseţe. Ce tâmpit sunt, numai în filme îţi bat la uşă tipe mișto. În viaţa reală, nu te lasă să mori o femeie ca toate femeile. Nici frumoasă, nici urâtă, nici înaltă, nici scundă, cu sânii mici şi îmbrăcată cam aiurea, într-un fel care o face să arate bătrânicios. Poate că nici nu e foarte tânără, dar ce se pricepea el.
Poftiţi. Fixul e acolo, sunaţi de pe el.
Mulţumesc. Şi mă scuzaţi încă o dată că vă deranjez.
Nicio problemă, minţi.
Să plece naibii odată. Poate se aşteaptă să-i repar eu cauciucul. Poate o fi vreo hoaţă. Sau vreun criminal în serie! Dar n-am eu norocul ăsta. Va trebui să mă descurc singur.
Bună, uite, am făcut-o lată. Da, ştiu, nu trebuia să plec aşa. Acum am plecat deja, deci reproşurile nu-şi mai au rostul. Nu pot vorbi mult, te sun de la un domn care a fost foarte amabil să mă lase să dau un telefon. Dacă puteam să te sun de pe mobil, te-aş fi sunat. Clar că nu am putut. Deci vii să mă iei sau nu? Uite adresa. (Îmi spuneţi încă o dată numărul, vă rog?)
Nu-i spusese numărul niciodată. Probabil văzuse ea plăcuța de pe gard, înainte să intre în curte, dar nu-l ţinuse minte.
(Mulţumesc.) Aşa, deci te aştept în faţa casei de la numărul ăsta. O oră? Ce naiba faci într-o oră? Bine, o să intru să beau o cafea undeva până atunci. Vezi că nu am încărcătorul la mine, nu mai pot să te sun, că nu mai vreau să deranjez pe nimeni. Să nu întârzii, te rog.
Puteţi să beţi cafeaua la mine.
Cuvintele îi ieşiseră pe gură fără să le dea el voie. Doamne, ce-o fi fost în capul meu, sper să mă refuze.
Mulţumesc, sunteţi foarte amabil. Sigur nu deranjez?
Sigur.
Altă minciună. Parcă era posedat de un străin care vorbea prin gura lui. De un bărbat dintr-aceia capabili la orice oră de cavalerisme stereotipe, induse prin sistematice îndoctrinări educaţionale ce ţin de felul în care trebuie să se comporte un domn în preajma unei doamne. El nu fusese niciodată un mârlan, dar nici vreun tip foarte curtenitor. Vorbea despre el însuşi la trecut şi nici nu murise încă. Stătea ca împăiat în faţa unei femei oarecare, pe care o primise în casă şi căreia îi debita, fără să vrea, amabilităţi.
Aveţi o casă foarte frumoasă.
Acum mințea ea. Casa nu era nicidecum frumoasă. Avea un aer primitor, asta era adevărat. Poate datorită culorilor calde ale mobilierului. N-o mai renovase de secole, deşi casa asta devenise, în timp, bârlogul lui, singurul spaţiu în care îşi petrecea timpul.

Agorafobie. Aflase cuvântul ăsta de pe internet, întâmplător. Se recunoscuse oarecum în descrierea afecţiunii, dar nu-şi pusese singur diagnosticul, eticheta asta bizară. Pur şi simplu nu mai am chef să ies, îşi spunea. De ce ar fi asta o boală? E doar o alegere conştientă şi cu care mă simt perfect împăcat. O femeie simplă, zgârcită la vorbă – ce binecuvântare! – venea o dată pe săptămână să-i facă menajul şi câte ceva de mâncare. Internetul era biroul lui.
Lumea încetase a mai fi un loc interesant, de fapt, nici nu fusese vreodată. Se prefăcuse şi el, pentru a fi în rândul lumii, că-i plac călătoriile, că-i place să-şi piardă timpul şi să-şi toace banii în locuri străine, că adoră adierea brizei pe malul mării, că aerul tare de munte îi pompează în vene energia necesară pentru a parcurge o nouă zi. Adevărul era că în casa lui se simţise întotdeauna cel mai bine. De câte ori o părăsea, oriunde ar fi mers, cu treburi sau în vacanţe, un cordon ombilical invizibil îl ţinea legat de pântecele din cărămidă veche în care-şi petrecuse aproape toată tinereţea. Dacă distanţa se mărea nepermis de mult, simţea cum firul se rupe, iar el îşi pierde, încet, încet, aerul şi energia vitală. Apela atunci la resurse fizice şi psihice doar de el ştiute, se prefăcea că îi e bine, că timpul trece mai cu rost în cele mai frumoase decoruri plăsmuite de oameni şi de natură, înconjurat de persoane ce se bucurau, cele mai multe sincer, de compania lui. Vorbea când era de vorbit, dansa când era de dansat, iubea când era de iubit. Nu dădea semne că ar fi altfel decât ceilalţi, dar când ajungea din nou acasă, în aerul stătut al încăperilor pe care menajera tăcută mai uita uneori să le aerisească, respira adânc, umplându-şi plămânii şi prăbuşindu-se cu satisfacţie pe fotoliul preferat. Cordonul ombilical se suda la loc şi îl inunda din nou plăcut seva sentimentului că acela e locul lui, oricât de banal al părea în comparaţie cu alte locuri din lume. Făcea duș din nou în baia lui şi simţea ca în sfârşit se spală, deşi în zilele în care fusese plecat, făcuse duş în cele mai luxoase băi. Mânca din frigiderul lui şi în sfârşit simţea că mănâncă, deşi luase masa la cele mai fiţoase restaurante şi degustase preparatele celor mai pricepuţi chefi. Înfuleca hulpav câte un sendviş simplu, cu unt şi friptură rece de pui, şi mai că-i venea să spună o rugăciune de mulţumire, atât de bun i se părea.

*

De ce naiba nu căutase un taxi?

O privea şi cafeaua aproape că dădu în foc, dar țâșni cu abilitate de felină să ia la timp ibricul de pe aragaz. Ea nu zicea nimic, aştepta, pur şi simplu, şi părea că fixează cu privirea o firimitură invizibilă de pe faţa de masă. Ceea ce fusese, probabil, cu ceva timp în urmă, o coadă de cal bine strânsă, se lărgise, şi şuviţe de nuanţa mătăsii de porumb evadaseră din strânsoare, alunecându-i lejer, ondulat, pe lângă obraji.
Ce-mi veni să o invit la cafea pe femeia asta? Nici măcar nu e vreo companie ispititoare, pare mai pierdută decât mine.
Vreţi şi zahăr? Lapte?
Nu, mulţumesc, neagră e bine.
Turnă cafeaua în singurele ceşti gemene care îi mai rămăseseră dintr-un set de şase. Găsi şi farfurioarele asortate. Oare de ce-i păsa atât de mult dacă are ceşti la fel sau nu? Purtăm toată viaţa după noi nişte cutume la care creierul nu renunţă nici măcar când dă semne clare că a cam renunţat la tot. E important să fim gazde bune. Poate să se surpe cerul, să se crape pământul, să vină al treilea război mondial, musafirii trebuie să fie întotdeauna mulţumiţi şi să nu-şi facă o impresie proastă despre noi.
Deci vine cineva să vă ia.
Da.
Fu tentat s-o întrebe ce marcă de telefon are, poate avea el încărcător potrivit, dar se răzgândi imediat, ar fi părut că vrea să scape de ea. Şi chiar voia asta, să scape de ea, de ce naiba nu putea să facă fix ce simte nici acum, în ultimul moment, literalmente ultimul.
Îmi cer scuze încă o dată că v-am deranjat aşa, chiar nu obişnuiesc să bat la uşile oamenilor, nici măcar când am nevoie de ajutor.
Foarte bine faceţi. Şi o întoarse imediat ce-şi dădu seama de impertinenţa vorbelor sale. Ar putea fi periculos. Cine ştie peste ce nebuni daţi.
Dumneavoastră sunteţi nebun?
Grea întrebare. Dacă era să ţină seama de cele scrise în cărţile de specialitate, cam era. Nu fusese în viaţa lui la psiholog, dar nu din ignoranţa de a crede că dacă ajungi într-un astfel de cabinet înseamnă că eşti sărit de pe fix. Era conştient că aşa cum îţi îngrijeşti stomacul, vezica, pielea, trebuie să-ţi îngrijeşti şi mintea, când sesizezi că nu mai funcţionează cum trebuie. Şi că nu e nicio ruşine. Problema era că el se convinsese pe sine, într-un fel descurajant, că nimeni pe lumea asta, nici cel mai bun psiholog, nu-l poate ajuta să fie altfel decât e. Şi nu era sigur că-şi doreşte să fie altfel.
Cred că fiecare dintre noi are doza lui de nebunie, numai că unii au supradoză.
V-am zis, de obicei nu fac asta, acum a fost… nu ştiu. Altceva.
Un impuls de moment?
Da, aţi spus bine, un impuls.
Ea continuă să privească spre faţă de masă, parcă evita să-i întâlnească privirea. Ceea ce era ok, nici el nu se omora după contactul vizual cu alte persoane. Ba chiar era foarte slab la sportul ăsta. Mereu se surprindea întorcând primul privirea când stătea de vorbă cu altcineva. Unii oameni au acea putere de a te privi intens în ochi, pe toată durata conversaţiei. El n-o avea. Ochii îi oboseau, îşi pierdea capacitatea de concentrare, chiar începea să se bâlbâie sau să spună tâmpenii, dacă nu-şi dădea măcar un scurt răgaz de privit în altă direcţie.
Avusese însă, odată, o mâţă cu care se lua la întrecere. Pisicile au capacitatea de a se zgâi fără jenă la tine. Iar el obişnuia să se joace astfel cu pisica lui. O chema, îi bolborosea ceva şi începea să o privească fix. Animalul îl privea şi el aproape fără să clipească. La pisică avea curajul să se holbeze până când săraca, din plictiseală sau din alt motiv, strângea pleoapele şi întorcea capul. Aha, te-am bătut, fraiero! Ce tâmpenie.
Dacă mai vreţi cafea, va mai pun, am făcut destulă.
Nu, mulţumesc, una este de ajuns. Am tensiunea cam mare…
Dumneavoastră aţi fost vreodată la psiholog?
Eu? De ce mă întrebaţi asta? Nu. Poate ar fi trebuit…
Clar, înnebunise. Cum naiba s-o întrebe aşa ceva? Cum putea să fie atât de obraznic? La fel de bine ar fi putut s-o întrebe când a făcut sex ultimă dată sau dacă are chiloţi pe ea. Ar fi fost la fel de deplasat. Dar persoana care parcă îl poseda şi care îl făcea să scoată pe gură lucruri pe care el nu voia de fapt să le spună acţiona nestingherită. Niciodată nu fusese un slobod la vorbă, ci mai degrabă un taciturn. Iar acum, femeia asta banală, femeia asta care venise de nicăieri să-l roage s-o lase să dea un telefon parcă îi luase minţile. Şi nici măcar nu era frumoasă.
Dacă repet de multe ori, chiar şi numai pentru mine, că nu e frumoasă, chiar îmi merit soarta. Cum pot fi atât de superficial, atât de josnic?
Aş putea să merg până la toaletă?
Da, sigur, e aici, pe holul ăsta, prima uşă pe dreapta.
Mulţumesc. Dar îmi promiteţi că mă aşteptaţi aici?
Poftim? Păi unde aş putea să vă aştept?
Nu mă luaţi în seamă… Vin imediat…
„Take your time“ gândi el. Clar, nici eu nu sunt sănătos la cap, dar nici femeia asta nu e.
Deşi nu arăta ca un actor de cinema, nici pocit nu era, avusese ceva succes la femei în viaţa lui. Femeile erau atrase de firea lui reţinută, e un mit ca genul dandy face furori printre dame. Nu, dimpotrivă, genul de mascul blând, cu „ochi de câine bătut“, cum îl descrisese un amic pontos, e cel care face victime în rândul posesoarelor de sex opus. Şi poate şi-n rândul posesorilor de acelaşi sex, nu ştia, nu fusese niciodată curtat de vreun gay.

El iubise cu adevărat doar de patru ori. Dezvoltase chiar adevărate obsesii, nu putea iubi cuminte, aşezat, chiar uşor indiferent, precum mulţi alţi bărbaţi. Era parcă lovit de fulger sau de vreun Cupidon zbanghiu, femeia pe care i se punea pata devenea centrul său de interes, scopul fiecărei fapte şi fiecărui gând al lui, iubea apăsător şi obositor, şi de aceea nu intra uşor în relaţii serioase. Era suficient de raţional, cât să fie conştient de slăbiciunea asta a sa, de felul ăsta sufocant de a iubi. Obiectul adoraţiei sale sfârşea mereu prin a se plictisi sau prin a se îndrăgosti de altcineva. Şi-atunci el suferea ca un câine bătut, ca să păstrăm comparaţia amicului, şi-o urmărea pe biata femeie de umbră, o suna şi tăcea, doar ca să-i audă vocea (şi înjurăturile), săruta pozele cu ea sau cu ei doi împreună, se masturba recompunând în minte poziţiile în care făcuseră dragoste, gemetele şi mirosul ei, îşi descosea toţi prietenii comuni, doar ca să afle informaţii ce apoi îi dureau insuportabil, pentru că tipa ba se cupla cu altul, ba transmitea prietenilor comuni că nu mai vrea să audă de nebun, ba râdea de amorul lui insistent, adolescentin, care se încăpăţâna să nu moară când îi venea sorocul.
Îi era şi lui greu să se recunoască în portretul ăsta, unul cât se poate de real şi de înfricoşător totodată. El, un om echilibrat, de altfel, parcă suferea modificări în ADN când pica în câte o adoraţie. Avea doar două viteze – indiferenţa şi veneraţia. Prefera indiferența, o putea gestiona mai bine, dar, ca orice suflet de pe planeta asta, avea nevoie de afecţiunea, de tandreţea, de căldura, de imprevizibilul, de adrenalina unei relaţii de amor.
Iubirile lui copleşitoare se stingeau de la sine, la un moment dat, lăsându-l epuizat sufleteşte şi trupeşte, ruşinat de faptele şi gândurile sale. După fiecare episod de genul ăsta şi-a dorit să moară, dar nu cum îşi dorea acum. Atunci era mai mult un alint, un strigăt de ajutor, un fel de autoflagelare mentală, pedeapsa pe care şi-o dădea singur prin gândul nu suficient de bine sedimentat că nu merita să mai facă umbră pământului. Se ierta pe sine relativ rapid şi o lua de la capăt. Până când a obosit cu adevărat şi începuturile nu l-au mai atras. Sfârşitul, unul singur, îi era de ajuns.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus