luni , 26 iunie 2017

„Me Before You”: un film dureros de frumos

me before youfoto

Dacă aveţi pe ordinea de zi vreun maraton de vizionare „Game of Thrones”, deci v-aţi dat deja întâlnire cu Daenerys Targaryen, cea născută din Furtună, cea Nearsă, mama dragonilor, Khaleesi a poporului Dothraki, Adevărata Regină a Andalilor, a Rhoynarilor şi a primilor oameni şi regina celor şapte regate – aka Emilia Clarke cu perucă blondă -, nu vă duceţi chiar în ziua respectivă la filmul de care povestesc aici. Dar totuşi, la un moment dat, după 1 iulie, să vă duceţi.

E un pic derutant, pentru că în locul tipei mișto și dure din faimoasa poveste cu regi şi dragoni, în „Me Before You”, proaspăt celebra Clarke nu doar că-şi etalează culoarea naturală de păr, dar face un rol bulversant de diferit.
Ăsta cred că-i riscul de-a deveni faimos ca actor de serial: personajul pe care-l întruchipezi zeci, uneori sute de episoade răpește din credibilitatea unui rol nou şi diferit sau, după caz, o are subminată de el. Se poate uita cineva la un film cu Eric Braeden, fara să vadă pe ecran doar mutra sobră a lui Victor Newman din „Tânăr și neliniștit“? (Retorică, nu răspundeți.)

Sincer, mi-a fost greu primele zece minute s-o privesc pe Louisa, fătuca uşor tălâmbă, dar cu suflet mare, din „Me Before You”, şi să nu mă gândesc la măreața Khaleesi. Apoi gata, nu m-am mai gândit, pentru că Emilia Clarke, ajutată de o regie dibace şi-un scenariu adaptat după romanul bestseller al lui Jojo Moyes, intră convingător în pielea unei tinere fără orizonturi prea largi, cu un simţ estetic îngrozitor (ţinutele ei din film fac răni pe retină), care, într-o eternă căutare de job, ajunge să aibă grijă de un tânăr, frumos şi bogat tetraplegic.

Filmul e romantic prin excelenţă, pilduitor, abia scrijeleşte adevărata dramă a invalidului, chinul de zi cu zi al unui suferind de o aşa cumplită boală. Asta întrucât, contrar aparențelor, filmul nu este atât despre el înainte de ea, cât despre ea înainte și mai ales după el.

Will Traynor (Sam Claflin, pe care poate îl ştiţi din „Jocurile Foamei”), tipul lovit de soartă, imobilizat în scaun cu rotile şi paralizat de la gât în jos în urma unui accident, ajunge s-o cunoască pe naiva, împiedicata, drăgălaşa Louisa Clark, şi vieţile amândurora sunt atinse de această întâlnire forțată de un context nefericit. Lou, cu mimica ei de personaj Disney şi cu acea exuberanță de om simplu, cu sufletul neîntinat, bucură și luminează ce-a mai rămas din viaţa distrusă a adonisului odată aventurier, adulat de femei frumoase, chiar logodit cu una, şi care obişnuia să aibă lumea întreagă la picioare. Iar el o ia pe Louisa (la figurat, bineînţeles) pe umerii lui împovăraţi de boală şi-i arată conturul unui orizont mai larg, sădeşte în ea dorinţa de a-şi depăşi condiţia, de-a visa înalt şi de a-şi împlini apoi visurile.

Nu ştiu cum e în carte, pentru că n-am citit-o, dar în film mi-a plăcut că abia înfiripata lor poveste de amor n-a fost însiropată sau erotizată fără sens, ci s-a derulat în văzul lumii aproape cast, adolescentin, subliniind la modul cât se poate de corect că, în alte condiții decât cele dramatice din poveste, legătura dintre două personaje din lumi atât de diferite ar fi avut şanse infime de a exista. Iar în condițiile date, apropierea dureroasă, candidă, din plan emoțional dă cuplului de pe ecran o aură de-o puritate virginală.

Ce nu mi-a mers la inimă, deşi pot înţelege pe deplin modul de gândire al unui personaj măcinat de deznădejde, e abordarea cam fără spasme etice, psihologice sau chiar religioase a variantei sinuciderii asistate, a deciziei de a nu-ți înfrunta până la capăt destinul. Nu pot să-mi imaginez ce e în sufletul cuiva care nu-și mai simte trupul de la gât în jos și care, sub povara acestei neputințe, a ales să trăiască aşa cum se poate trăi, iar într-o zi vizionează un film – de exemplu, pe ăsta – în care dorința de a încheia de bunăvoie socotelile cu viaţa e bătută-n cuie, de nezdruncinat, chiar şi-n prezența iubirii înmugurite în sol potrivnic. Un sentiment fragil, lipsit de mult prea des invocatele puteri miraculoase, atotsalvatoare.

Dacă mi-ar fi plăcut să văd în personajul masculin tăria de caracter şi dorinţa de-a ține cu dinții de viață a lui Stephen Hawking? S-o ia de soaţă pe femeia îndrăgostită de el şi gata de sacrificiu şi să trăiască împreună, nu ştiu cât de fericiţi, până când moartea va veni nechemată? Hmm… Acum, că mă gândesc bine, nu ştiu ce să zic. Am văzut filmul ăsta și știu cum se termină. Iar trecerea lui, fie ea şi meteorică, prin viaţa ei, e un dar ce nu merită căutat la dinţi, deşi tentaţia de a imagina scenarii alternative e irezistibilă. Totuşi, îmi stă pe creier și mă împunge în suflet că pentru el, moartea a fost singura soluţie viabilă. Că n-a mai vrut să lupte, că a dăruit doar în limitele acestei decizii. Toate îndemnurile la eliberare de sub jugul autolimitărilor, la a-ți trăi viața din plin și curajos, sunt pentru ea. Dar nu mă băgaţi în seamă, lăsaţi-mă cu zbaterile mele şi mergeţi să vedeti filmul, merită. Se şi râde mult pe timpul vizionării, nu doar se plânge, asta am uitat să vă spun. Umor și emoție în doze bine ținute în frâu, iată două ingrediente cinematografice care nu dau niciodată greș, cel puțin în cazul meu și care mă fac să scriu recenzii cam prea lungi.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus