vineri , 22 septembrie 2017

Valeria şi Valentin Uritescu, împreună de 50 de ani: „Am fost fiinţe pereche”

Fotografii de Mircea Popa, realizate acasă la familia Uritescu, în 2011

Într-o lume în care idilele se încheagă şi se destramă peste noapte, e uimitor să auzi că doi oameni rezistă unul lângă celălalt vreme de 50 de ani. Nu, n-au fost toți numai flori și fluturași în stomac, iar cei doi eroi ai poveștii noastre de azi nici nu încearcă să ne vândă această iluzie. Dimpotrivă, ne-au spus – cu o sinceritate atât de rară în rândul persoanelor publice – despre căsnicia lor, așa cum a fost și cum e: cu zile mai grele și altele învelite în lapte și miere, cu primăveri și furtuni, „ba chiar uragane”, care i-au făcut să se îndoiască de iubirea lor, dar mai ales, cu sentimentul permanent că, fie ce-o fi, sunt acasă unul pentru celălalt.

~ Valeria și Valentin Uritescu, după 50 de ani de la prima întâlnire ~

„Doamne, n-am eu norocul să mă agaţe!”

S-au cunoscut în anii ’60, într-un tramvai din Brăila, într-o seară când Valentin Uritescu, pe atunci tânăr actor la „Maria Filotti”, şi-a făcut curaj şi a invitat-o la o prăjitură pe Valeria. „Eram laborantă la combinatul de la Chişcani. Toţi banii îi dădeam pe cărţi, cosmetice şi îmbrăcăminte. Pasionată de teatru, mă abonasem la toate premierele Teatrului Maria Filotti şi nu scăpam nici o piesă transmisă la radio. Văzusem spectacolul Sfântul Ioan, unde Valentin interpretase un personaj plin de sensibilitate, şi-l plăcusem foarte mult. În tramvai mă privea mereu. Mi-am zis: Doamne, n-am eu norocul să mă agaţe!, dar a coborât odată cu mine, m-a invitat la o prăjitură şi m-a întrebat dacă mă poate conduce până acasă. La despărţire m-a sărutat pe obraji şi mi-a părut rău că nu a făcut-o pe gură”, îşi aminteşte Valeria Uritescu.

Care vi se pare acum cel mai romantic gest pe care l-a făcut soțul dvs., de-a lungul anilor?

Faptul că venea, noaptea, sărea peste zidul casei şi îmi agăţa flori de clanţa uşii de la camera unde dormeam, de multe ori făcându-mi şi câte un catren. Asta m-a făcut să-l îndrăgesc din ce în ce mai mult. Făcea parte din lumea de care mă simţeam atrasă, era pe gustul meu.

„O paţachină de om”, care a căutat pasiunea

Într-o mărturisire de o sinceritate zdrobitoare, Valentin Uritescu ne-a povestit despre trei mari cutremure care i-au zguduit căsnicia. „Între mine şi soţia mea n-a existat pasiune. Pasiune a fost ceea ce am simţit pentru cele trei femei picate ca un trăznet, ca un cutremur devastator asupra mea, fără să doresc asta, în timp ce-mi adoram soţia. Cum cea mai mare parte a oamenilor nu poate înţelege asta, nu mă mai chinuiesc să explic. În dragoste, până a ajunge la spasmul de dincolo de conştiinţă, am căutat înnămolirea în zemurile celei iubite, cotrobăirea prin toate cotloanele ei, explorarea şi punerea în practică a tot ce venea în sprijinul acelui extaz şi agonii finale. De toate astea n-am avut parte cu nevasta mea, care şi astăzi nu poate dormi fără chiloţi. Am găsit ce vroiam să trăiesc cu ea la cele trei, numai că totul s-a transformat într-o stare copleşitoare, distructivă, de orbire, patimă aproape imposibil de depăşit, mergând până acolo încât i-am propus celui mai bun prieten, bărbat frumos după care mureau femeile, să-mi seducă soţia. Cu alte cuvinte, l-am împins în patul ei… al nostru. N-am ajuns la nici un rezultat, pentru că, vezi Doamne, nu-l iubea. Ştiu, în ochii unora sunt o hahaleră, o secătură, o paţachină de om…Toată disperarea cu care am luptat împotriva acelor pasiuni, pe care nu le-am căutat, este descrisă în cartea mea – Așa sunt eu, prost – apărută la Editura Humanitas”.

În fotografie apare și Margot, cățelușa familiei, pe care Valentin Uritescu a salvat-o de pe platourile de filmare

Replica doamnei Uritescu e la fel de onestă și lipsită de pudibonderie, în ciuda firii ei rezervate. „Ca în orice căsnicie, şi la noi au fost furtuni, ba chiar uragane. Dacă de fiecare dată aş fi vrut să divorţez, tot pe el l-aş fi vrut înapoi. Am înţeles de la început că în meseria lui e foarte greu să fii fidel, şi atunci m-am conformat. Suferinţa vine oricum, indiferent de ce meserie ai avea. Toate trec într-un final, iar după aceea ai la ce te gândi şi chiar povesti… În rătăcirile lui, am avut şi eu partea mea de vină: nu i-am răspuns felului său de a face dragoste. Am fost şi am rămas o femeie pudică… Văzându-l cât a suferit să se rupă de patimile lui, l-am iertat. Unde mai găseam pe cineva să-mi lase libertatea de a face ce vreau şi toate celelalte pe care le-am avut şi le am alături de el?”

Credeți că tocmai lipsa unei pasiuni istovitoare e ingredientul de bază al unui mariaj atât de longeviv?

Valentin Uritescu: Acolo unde există pasiune dincolo de limite, nu mai încape nimic. Incendiul provocat este atât de mare, că in momentul în care s-a stins, nu mai rămâne nimic. Căsnicia mea durează de jumătate de secol în primul rând datorită soţiei mele echilibrate, căreia i-a fost de ajuns un jurământ respectat de mine. N-am făcut nici o greşeală care să ducă la înstrăinarea noastră. Lipsa comunicării, a încrederii reciproce, neglijarea atenţiilor care îi fac plăcere, egoismul, acestea sunt greşeli care în timp devin grave. N-am făcut asemenea greşeli.

Cum îşi arată afecţiunea un bărbat şi o femeie care trăiesc alături de atâta vreme?

Valentin Uritescu: Prin libertatea pe care i-o ofer de a face ceea ce vrea, prin aceea că îi dau toţi banii să-i gospodărească aşa cum doreşte ea, antrenând-o în acţiuni comune, care o fac să aprecieze bucuriile simple, prin comportarea mea: nu stau în izmene scărpinându-mă la toate alea, şi acum, după atâţia ani, ies în balcon când îmi vine să trag pârţuri, care se permit, după atâta timp, având grijă să spui un Pardon!, acolo. De câte ori adoarme la TV, îi dau pace, când începe să sforăie cătinel, o iau în braţe şi o duc în dormitor. Mereu îi fac ba clătite, ba ouă à la Gorbaciov, ba o întreb: Ce cadou să-ţi fac de… şi îi zic o dată… 11 aprilie?. Şi ea spune: Dar ce e pe 11 aprilie?. Şi eu, de colo: Nimic, dar ce cadou să-ţi fac?

Valeria Uritescu: Îmi lasă libertatea de a face ce vreau, dar sigur, mă controlează şi, dacă are ce să-mi reproşeze, o face pe ocolite, cu tact, jucând teatru, pe urmă întrebându-mă ce părere am. La început eram o cheltuitoare fără măsură. A avut înţelepciunea de a-mi lăsa toţi banii pe mână, spunându-mi: Cum îi gospodăreşti, aşa vom trăi. Mi-am zis că glumeşte. Ei bine, n-a glumit deloc şi o săptămână am cam ţinut post… Mi i-a lăsat în continuare. Iar astăzi sunt o femeie economă şi foarte socotită. Apoi, îl iubesc pentru cât mă ajută ducând el greul. La figurat, dar și la propriu: nu mă lasă să car nici o plasă, mă ajută în toate: la curăţenie, la făcutul mâncărurilor. Comunicăm tot timpul, este atent la durerile mele, la dorinţele şi chiar mofturile mele. Am ajuns să-i îndrăgesc şi calităţile „puiului de lele” care este uneori. Cu bune, cu rele, viaţa alături de el este vie şi plină de probleme pe care le rezolvăm împreună.

Pentru ce vă iubiți cel mai mult soția?

Valentin Uritescu: Pentru că are caracter. Un proverb chinez spune aşa: Semeni fapte şi culegi deprinderi, semeni deprinderi şi culegi un caracter, semeni caracter şi culegi un destin. Ea este femeia vieţii mele, este destinul meu. Frumoasă, veselă, mi-a iertat atâtea, încât nu pot să nu respect ascendentul ce-l are asupra mea.

Care e cheia unei căsnicii de lungă durată?

Valeria Uritescu: Nu ştiu dacă există un secret. Nimeni nu ştie cât va dura o căsnicie, speră mereu că o viaţă întreagă. Probabil că aşa ne-a fost destinul… Am fost fiinţe pereche.

Deşi poartă acelaşi nume de câteva decenii – ba chiar şi prenumele lor se îngemănează, astfel că se alintă reciproc „Vali” – Valeria şi Valentin Uritescu nu s-au cununat religios, pentru că ea „nu credea în preoţi”. Acum, însă, spune că-și regretă refuzul de a merge în faţa altarului. „Într-un final, da, am regretat. Eu credeam doar în Dumnezeu. Toate celelalte le-am considerat rânduieli ale oamenilor, ori Valentin m-a făcut să-mi schimb părerea. Am înţeles că biserica este casa Domnului şi că nu toţi preoţii sunt vicioşi”.

Care este cel mai mare defect pe care îl are?

EA: Nu are grijă de hainele lui. Venim de la câte un spectacol ori o petrecere, şi se apucă să-şi ungă mulinetele. Toţi pantalonii lui au pete de ulei… Of, Doamne!
EL: Nu are defecte, doar neajunsuri neimportante.

Cum a fost trecerea de la „U2” la „U3”

În 1967, s-a născut Bogdan, singurul copil al cuplului Uritescu. „Când a venit pe lume băiatul meu, am devenit dintr-o dată conştient de răspunderea ce o aveam faţă de U3. Până la el, eram U2. Odată cu cel de-al treilea, trebuia să îmi asum grija ca el să nu treacă prin greşelile ori neajunsurile prin care am trecut eu. Am fost mereu prezent în viaţa copilului meu. Asta nu-i o vorbă spusă aşa… oricum. Dovadă este legătura strânsă pe care o avem şi acum. Iar odată cu apariţia nepotului meu, legătura şi grija s-au accentuat. Printre altele, Vlăduţ are un cont bancar în care se adună bănişori pentru când o fi major”, povesteşte actorul, care a jucat, alături de fiul său, pe scena Teatrului „Nottara”, în piesa „Mincinosul”.

***

Mulțumiri din inimă familiei Uritescu, pentru generozitatea, onestitatea și gentilețea cu care m-au tratat. Și pentru întâlnirile noastre memorabile. 

O îmbrățișare merge și către fotograful Mircea Popa, care a surprins toate aceste cadre. 

***

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă LaRevista.ro!

Citiți și:

Valentin Uritescu: „Iubirea adevărată începe acolo unde se termină patima”

Denzel Washington și soția lui: 30 de ani de căsnicie

Cheia unei căsnicii fericite, de la o doamnă de 82 de ani

Jeff Bridges, despre cheia unei căsnicii lungi și fericite

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus