sâmbătă , 12 august 2017

Vecinii mei din America

foto

De vreo opt luni, locuiesc într-un complex de apartamente foarte liniștit și bine îngrijit, undeva în Atlanta. Sunt clădiri de trei etaje care adăpostesc oameni din toate colțurile lumii, că doar asta e America, un creuzet al imigranților. Sunt mulți asiatici, câțiva europeni, câțiva latinos, sunt și mulți americani, născuți aici.

Îi văd pe toți, dar îi aud doar pe unii dintre ei. Ghiciți pe care? 🙂 Chiar vizavi de mine, locuiește o familie de sud-americani. Nu sunt sigură de unde sunt, dar vorbesc spaniola. În fiecare weekend, se adună tot tribul și se fac serate: ușa apartamentului e lăsată larg deschisă (ceea ce nu vezi la americani), și se petrece și-n casă, și afară, pe balcon. Nu vă imaginați vreun chef zgomotos, cu „Despacito” și chiuituri. Ceva muzică ajunge până la mine, dar e dată atât de încet, că abia deslușesc ce melodie e. În schimb, îi văd și-i aud pe ei, că știți cum vorbesc latinii, ca noi. Și-n plus, sunt exact peste drum de mine, care stau pe balcon în majoritatea timpului.

Sunt adulți și copii care mănâncă, se zbenguie, râd, discută. Pe balcon au lumânări frumoase, care învăluie locul într-o baie de lumină discretă. Sunt oameni mai tineri și alții mai în vârstă, familie și prieteni, probabil.

Undeva deasupra mea, locuiesc niște europeni. Mă chinui de luni de zile să mă prind ce limbă vorbesc. Inițial, am crezut că ar fi sârbă, dar nu e. Acum bănuiesc că e albaneză, deși nici de asta nu sunt sigură. În orice caz, sună a limbă de prin părțile alea ale Europei. O aud des, pentru că vecinii mei au discuții lungi în noapte, pe balcon. În mod special, o femeie și un bărbat mai în vârstă. Stau seară de seară afară, unde e cald și frumos, și pentru că e liniște, le aud conversațiile în timp ce lucrez, la parter. O să-i întreb într-o zi de unde sunt, că prea mă roade curiozitatea. Am devenit atât de familiară cu acea limbă, că ar fi stupid să nu știu, totuși, ce limbă este.

Nici una dintre familiile despre care v-am povestit nu m-a deranjat vreodată. Să vă spun sincer, dimpotrivă. Îi cam privesc cu jind pe latinii de vizavi, pentru că ce fac ei făceam și eu acasă, cu ai mei. Nu știu câte adunări ca ale lor am avut și noi, în curte, cu prietenii noștri. Grătar, porumb fiert, prăjituri, râsete și discuții, cățeii și pisicile pe lângă noi… Cheful se prelungea ore bune, până târziu de tot, când continuam să vorbim ca albanezii/sârbii/bosniecii de deasupra mea. Stăteam în fața focului aprins și tocam mărunt câte un subiect care se nimerea interesant la ora aia. Abia pe la 4:00 dimineața ne duceam la culcare, iar a doua zi era posibil să o luăm de la capăt. Așa a fost mereu la noi.

Și nu mă întrebați dacă mi-e dor.

***

Citiți și:

Reverie despre acasă

Test de singurătate – diagnostic pozitiv

Ce mi se pare fascinant în America

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus