miercuri , 15 august 2018

Veronica Drăgoi: „Plec la drum cu sentimentul că nu se poate altfel, că de asta atârnă viața mea”

veronica dragoi

Am cunoscut-o în 2009, pe când căuta un lector pentru cartea ce urma s-o publice, „Camino, 800 de kilometri pe jos. O călătorie care mi-a schimbat viața “, și s-a întâmplat să fiu eu persoana care avea să arunce un ochi limpede pe manuscris, pentru a face revizuirile necesare. A început, pentru mine, ca orice alt proiect pentru care eram plătită și a sfârșit printr-o prietenie care ne leagă și astăzi. Veronica (Vera) Drăgoi e omul pe care îl admir cel mai tare pentru curajul ei de a lua lumea în piept, de una singură, poate și pentru că eu nici la cofetăria din colț nu mă simt în stare să merg neînsoțită. Plus că scrie atât de frumos despre aventurile sale, încât o citești printre zâmbete sau printre lacrimi, cert e că niciun rând din cartea ei despre celebrul pelerinaj spaniol nu te poate lăsa indiferent. A fost o bucurie să lucrăm atunci împreună și e o bucurie și acum s-o ascult cum deapănă aventurile ei cu rucsacul în spate prin unghere de planetă în care mulți nici cu visul nu îndrăznesc să ajungă. Vera e singura persoană care îmi poate povesti despre ziua în care a simțit că se îndrăgostește de natură atât de tare, încât îi venea să îmbrățișeze toți copacii, iar eu să nu râd în hohote, activând cinismul care mă caracterizeză. Pentru că pe ea o cred. Pentru că tot zelul ăsta al ei de a cunoaște lumea e autentic și îmi sădește și mie gândul că poate, cine știe, într-o zi voi avea curajul s-o iau la pas pe drumuri încă neumblate.

Cum s-a născut pasiunea ta pentru călătorii, în special pentru cele lungi? Ai călătorit mult când erai mică sau, dimpotrivă, n-ai avut o familie prea „plimbăreaţă“ şi ai simţit nevoia, la maturitate, să compensezi?

Când eram mică n-am prea călătorit. Şi asta nu fiindcă nu aş fi putut, dar nu voiam. Cum se apropiau vacanţele, mama încerca să mă convingă să plecăm la mare sau la munte, dar eu aveam un singur dor: să merg la ţară, la bunici.
Îmi amintesc perioada copilăriei mele acolo ca pe un colţ de rai. I-am iubit foarte mult pe bunicii mei din partea mamei, care m-au şi crescut de la un an până la şase, când am fost ruptă din rai pentru a începe aventura vieţii pe pământ cu şcoala primară în Capitală. N-am înţeles de ce a trebuit să plec de acolo, dar am înţeles că nu am de ales şi m-am supus. Însă fiecare vacanţă a rămas pentru mine un prilej să revin la bunici, până la terminarea liceului. La început mă duceam de dorul bunicilor. Pe parcurs s-a adăugat şi gustul pentru aventurile pe care le trăiam alături de prietenii din sat. Dacă mă gândesc bine, acolo am descoperit, de fapt, gustul pentru explorarare şi aventură, sau pentru nopţile cu prietenii şi o chitară în jurul focului, la marginea satului, sub cerul plin de stele.

Care a fost prima ta călătorie mai lungă decât o vacanţă obişnuită (adică de o săptămână, două)? Şi cu ce impresii ai rămas atunci, imediat ce s-a încheiat acea călătorie? Abia aşteptai să pleci spre altă destinaţie sau ţi s-a părut obositor?

Prima mea călătorie mai lungă a durat o lună întreagă şi s-a întâmplat când am vizitat-o pe verişoara mea în Canada. Se pune? A fost totul destul de simplu, verişoara mea a avut multă grijă de mine, m-a dus în toate direcţiile în care mi-am dorit să ajung şi nu m-a lăsat aproape deloc singură. Ne-am urcat în maşină împreună cu nepoţelul meu care pe atunci avea doar patru ani şi am condus din zona Toronto, Ontario până la Oceanul Atlantic, trecând prin Quebec, New Brunswick şi până în Nova Scoţia. Am petrecut o săptămână în Algonquin Park, apoi m-au dus, desigur, la Niagara şi la marile lacuri.

Am rămas cu fel de fel de impresii. Primul lucru care îmi revine în minte este o şosea îngustă din New Brunswick, genul ăla pe care îl vezi de obicei în filmele americane, ca o panglică neagră desfăcută peste o pădure de conifere, unduind înaintea ochilor în nesfârşite suişuri şi coborâşuri. Mai târziu, deasupra brazilor s-a răsfirat o mulţime strălucitoare de stele, ce mi-au rămas extrem de vii în memorie. Probabil o să menţionez des cerul, căci trăind mult la ţară în prima parte a vieţii mele, mi-am format obiceiul de a petrece mult timp privind în sus. 🙂

vera 1

Pe de altă parte, o primă impresie în Canada a fost că ceva nu e în regulă acolo: casele lor păreau fragile – pe dinafară şi pe dinăuntru. Mă gândeam mereu la povestea celor trei purceluşi. Clădirile mai importante – în afară de zgârie-nori – îmi păreau copii nereuşite ale celor din Europa. Finisajele păreau făcute la repezeală, din materiale de proastă calitate. Acum au apărut şi pe la noi şi, din păcate, clădiri extrem de frumoase sunt renovate ieftin şi îşi pierd toată strălucirea de odinioară. Dacă n-aş fi ajuns în Canada, n-aş fi apreciat la fel de mult Europa. Aşa se face că, în primele zile ale şederii mele, am fost cam dezamăgită şi mă temeam că-mi va părea prea lungă vizită. Dar Canada are peisaje superbe, asemănătoare cu cele de la noi, apoi am început să mă obişnuiesc şi cu clădirile şi să apreciez partea lor bună şi curând m-am simţit mult mai bine.

Nu m-am gândit niciodată la nativii din Canada până atunci. Acolo am aflat pentru prima oară că mulţi dintre ei trăiesc în rezervaţii speciale, că primesc ceva beneficii materiale de la stat şi tot soiul de produse subvenţionate – printre care şi ţigări pe care le revând pentru un ban în plus. Am aflat că populaţia actuală nu prea îi simpatizează, pentru că nu au reuşit să se integreze în cultura de tip european. Mi s-a părut nedrept şi am mai căutat informaţii, iar mai târziu am aflat mai multe despre drama acestor oameni.

Am fost foarte bucuroasă să revin acasă. Şi niciodată nu s-a schimbat asta. Oricât de departe, de mult sau puţin plec din România, oricât de mult îmi place acolo unde ajung, întotdeauna revin cu mare bucurie. Nu mi-a trecut însă prin minte să mai plec curând o perioadă la fel de lungă – şi asta nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, dar nu mi-aş fi imaginat să mai obţin încă o dată în viaţă un concediu de patru săptămâni la rând. Nici n-aş fi crezut că voi mai îndrăzni să cer. Şi totuşi, trei ani mai târziu am încercat din nou. Nu s-a mai putut. Atunci am hotărât pentru prima dată să renunţ la job şi să pornesc înspre împlinirea unui vis: călătoria pe Camino. (Pelerinajul începe la poalele Pirineilor, în Franţa, la Saint-Jean Pied de Port şi se încheie la Santiago de Compostela, la moaştele Sfântului Iacob, după mai mult de 800 de kilometri.)

Despre prima ta călătorie pe Camino spui chiar în titlul cărții că ţi-a schimbat viaţa. Ştiu că ai povestit de o sută de ori, dar mai povesteşte, te rog, a o sută una oară: de ce ai plecat în acest pelerinaj faimos, ce sperai să obţii de la acea experienţă? Şi ce-ai obţinut?

Mă gândeam că îmi voi pune gândurile în ordine, că voi înţelege mai bine dacă sunt mulţumită de cursul vieţii mele sau ce fel de schimbări aş dori să fac. Dar mai ales mă anima sentimentul unei libertăţi pe care o simţeam încă dinainte de a pleca la drum. Şi abia aşteptam să o trăiesc real.
Am obţinut de la această călătorie mai mult decât mi-aş fi imaginat – la modul propriu spun asta, pentru că nici nu-mi imaginam că aşa ceva e posibil. Spre exemplu, am descoperit că e posibil să nu te îngrijorezi. Că grijile, în sine, sunt ceva absurd. Am trăit imposibilitatea de a mă îngrijora. Am fost uimită. Încercam să mă gândesc la acele lucruri pentru care plănuisem să găsesc răspunsuri, dar nu mă mai interesau deloc. Pur şi simplu nu mai existau. Făceau parte din trecut, adevărat. Şi aveau sensul lor acolo, aveam nevoie să învăţ din ele, dar nu mai însemnau nimic în prezent şi nici pentru viitor. Prezentul era mult prea puternic şi suficient! Ne îngrijorăm în legătură cu ceva, iar în timpul ăsta suntem absenţi la toată frumuseţea care se afla în viaţa noastră prezentă. Sau şi mai simplu: suntem absenţi la viaţă, oricum ar fi ea.
Am aflat și că aveam multe limite închipuite. Programe care rulau de la sine. Le-am identificat, pur şi simplu. Se întâmpla în 2004 şi nu citisem niciun fel de cărţi pe tema asta la vremea respectivă. Nici nu ştiam că există o întreagă literatură.

Camino

Ce sfat i-ai da cuiva care doreşte să facă acest traseu? Cum să se pregătească, fizic şi psihic?

Eu cred cu tărie că cea mai bună pregătire e dorinţa mare de a face asta. Eu am sentimentul profund că nu se poate altfel, ca de asta atârnă viaţa mea. Şi un echipament potrivit ajută foarte mult, însă cred că tot determinarea face diferenţa. Sfatul: dacă simţi că e calea ta, nu mai amâna.
Nu ştiu dacă te poţi pregăti fizic cu două, trei săptămâni înainte. Parcă mai rău te oboseşti înainte să începi. Psihic – aşa cum am spus: dacă îţi doreşti, deja eşti pregătit.

Plecarea pe Camino te-a făcut să renunţi la jobul tău în corporaţie şi ţi-a dat ideea unui business al tău: conduci un hostel. Cum e să fii astfel de antreprenor, mai ales la noi în ţară?

Nu e uşor deloc. Am trecut prin furcile iadului… Însă spun mereu: afacerea asta a fost cel mai important maestru pe care l-am avut până acum, după Camino. Am ales să am un hostel fiindcă am crezut, ca şi mulţi alţii, probabil, că e o activitate uşoară, frumoasă şi că o pot face fără investiţii prea mari. Nu e uşoară şi nu merge fără investiţii – sau nu destul de bine şi nu pentru mult timp. Dar e frumoasă. Deşi nu exclusiv, depinde însă cât de tare te afectează părţile mai neplăcute.

Cine sunt şi cum sunt clienţii hostelului tău, Friends Hostel?

Clienţii au fost mai mult străini la început. În general, tineri de toate vârstele (am avut chiar şi tineri de peste 70 de ani). În ultimii ani au apărut din ce în ce mai mulţi români, lucru care mă bucură teribil. Mai ales că sunt mulţi tineri, care încep să vadă că nu e nevoie să ai o avere ca să poţi să vezi lumea. Şi că lipsa intimităţii unei camere de hostel nu înseamnă că nu te respecţi pe tine, poate chiar dimpotrivă. Ai mai multă grijă de banii pentru care munceşti şi ai şansa să cunoşti şi să-ţi faci prieteni din lumea întreagă.

Şi mai ales mă bucură când oaspeții mei aleg să descopere Bucureştiul, cel cu bune şi rele, cel imperfect, dar plin de locuri perfecte, de atmosferă, de evenimente, de viaţă, de oameni frumoşi. Cred că Bucureştiul este, în fond, aşa cum suntem noi, românii. Şi ne e greu să ne acceptăm cu bune şi rele.

Tot asta te vezi făcând şi peste zece ani sau ai alte planuri? În ce fel de alte activităţi ţi-ar plăcea să te implici?

Când m-am apucat de hostel mă gândeam că în zece ani mă voi orienta către alt gen de activitate, că nu mi se va mai potrivi sau că mă voi plictisi. Timpul a trecut – anul ăsta se împlinesc 11 ani de când am găsit casa în care funcţionăm – şi nu mai cred că voi renunţa la hostel, sau nu prea curând.

Am câteva idei şi mi-aş dori să dezvolt şi alte direcţii, dar totul depinde de cum se vor alinia astrele în privinţa asocierilor.

Faptul că eşti propriul tău şef îţi dă libertatea să faci călătorii lungi. Şi chiar ai mai făcut. Aminteşte-mi, te rog, câteva locuri în care ai fost după Camino. Eu ştiu sigur de America Centrală şi apoi vreau să te întreb şi despre acea excursie…

După Camino, prima excursie mai lungă a fost una de aproape o lună în Egipt. În iarna lui 2007 spre 2008, unind zilele libere cu cele de concediu (atunci aveam şi job, şi hostel), am reuşit să ajung împreună cu Vera, nepoata mea (o cheamă ca pe mine), într-o călătorie despre care voi povesti poate vreodată pe larg, într-o altă carte. Sunt tare recunoscătoare că am reuşit să văd Egiptul înainte să înceapă tensiunile care domină acum lumea arabă. Am descoperit un alt loc pe pământ în care mă simt acasă. Mi-au plăcut oamenii şi nu am avut probleme nicăieri în Egipt. Plus că am simţit o legătură profundă cu pământul în sine. Greu de explicat în cuvinte.

Mai târziu, tot cu Vera, am pornit într-o călătorie de două luni prin Europa. Pentru că ea a fost primul cititor al cărţii mele – unul extrem de entuziast – am întrebat-o dacă i-ar plăcea să facem împreună Camino. A fost atât de încântată, încât am hotărât să pornim din Portugalia, să parcurgem pe jos distanţa de la Lisabona la Santiago de Compostela şi apoi să continuăm cu restul Europei până ajungem înapoi acasă. Am sărit totuşi multe, atfel cred că am mai fi încă pe drum.

Au fost apoi trei săptămâni în Brazilia, patru luni în America Centrală, trei luni în Asia, şi încă o lună în Indonezia, nişte alte luni şi săptămâni pe la noi şi multe alte călătorii mai scurte, pe care le pun în categoria „excursii“.

Spuneam că te întreb despre America Centrală. Camino mi s-a părut un tip de excursie cu un traseu bine stabilit, acolo te-ai intersectat cu oameni care făceau acelaşi lucru şi ai mers alături de ei porţiuni bune de drum. În America Centrală a fost altfel, din câte ştiu. Cum de ai avut curajul unei astfel de aventuri şi cum te-ai pregătit pentru ea?

Cred că am ajuns la călătoriile de mai lungă durată şi pentru că, din punct de vedere financiar, sunt mai eficiente. Când trebuie să zbori până în America Centrală sau de Sud e mai bine să vezi cât mai multe ţări, decât să faci drumul din Europa până acolo pentru fiecare în parte. Mai ales dacă îţi permite timpul.

Cat despre curaj – să ştii că mi-a fost foarte frică. 🙂 Am aterizat în Mexic, în Cancun, pe la 7.00 seara, pe întuneric. Ştiam că aşa va fi, iar gândurile la viitor sunt mai greu de suportat decât realitatea în sine. Cel mai greu a fost să ajung de la aeroport la hostel, dar m-am încordat un pic şi am reuşit. De acolo înainte a fost uşor.

Cum procedezi când pleci într-o excursie care se întinde pe luni de zile? Rezervi totul de acasă (avion, cazare) sau şi pe parcurs? Cât e organizare şi cât e spontaneitate?

Woody Allen – se pare – a zis foarte bine: „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i despre planurile tale de viitor“. Cu ideea asta în minte, de obicei fac rezervare pentru primele trei nopţi. Nici nu am timp de planuri înainte să plec şi nici nu îmi place să-mi bat capul: lecţie învăţată pe Camino.

Dacă apuc, citesc câte ceva despre istoria ţărilor în care urmează să ajung sau despre locurile pe care să nu le ratez, fie că sunt destinaţii turistice cunoscute sau locuri mai puţin incluse de majoritatea turiştilor în planurile lor. La faţa locului aflu, de obicei, tot felul de alte lucruri sau întâlnesc oameni alături de care mi-ar plăcea să călătoresc o vreme şi mă asociez planurilor lor. Mă interesează interacţiunea cu alţi călători sau cu localnicii, pe cât de mult mă interesează să explorez locurile în care am ajuns. Prin interacţiunea cu ei descopăr nu doar lumea în care trăim, ci, mai ales, învăţ multe despre mine.

Cât de greu îţi este să te deschizi în faţa celor pe care îi cunoști în călătoriile tale, oameni cu care apoi poate nu mai ții legătura? N-ai prefera mai degrabă să călătoreşti cu prietenă bună, de exemplu? Sau cu un iubit? 🙂

Mi-e foarte uşor să comunic atunci când simt că apare o conexiune subtilă cu cei cu care discut. E interesant să descoperi noi puncte de vedere, altă cultură şi alte limitări sau deschideri. Te îmbogăţesc. Din perspectiva asta, e foarte util să discut cu persoane noi. Doar că nu se întâmplă în fiecare zi să se creeze genul ăsta de conexiune cu cineva, şi atunci multe interacţiuni rămân la nivel superficial sau chiar nu apar.
Nu cred că se poate pune problema ce anume aş prefera. Îmi place foarte mult să călătoresc singură, dar apreciez călătoria în doi la fel de mult. Sunt însă moduri foarte diferite de a fi. Când sunt singură, sunt mult mai prezentă, mai atentă la mine şi la tot ce-i în jur. Învăţ mult mai mult. Când călătoresc cu cineva, atenţia mi se disipează şi cred că mă concentrez pe alte aspecte – în niciun caz mai puţin importante, doar diferite. Ambele variante sunt la fel de bune şi alegerea de a călători singură sau însoţită depinde, de regulă, de timpul pe care îl au la dispoziţie oamenii din viaţa mea.

Călătoriile în grup nu prea mă atrag, mi se par cu totul altceva. Mă alătur cu bucurie unui grup pentru o perioadă, am făcut asta uneori când am fost plecată pentru mai mult timp, dar n-aş pleca de-acasă cu un grup pentru 2-3 săptămâni sau luni. Dacă e vorba de excursii organizate, cu program strict, chiar încerc să le evit.

vera 3

Când îţi este cel mai greu atunci când eşti de multă vreme departe de casă? Care sunt problemele – începând de la cele mai banale, că porţi cam aceleaşi haine, de exemplu – şi până la trăiri mai profunde?

Dintre cele mai banale probleme: să desfac şi să refac bagajul, să trăiesc din rucsac, să îl car mereu peste tot. M-am gândit că nu o să car rucsacul în spate sute de kilometri, ca pe Camino, ci doar distanţe scurte, până la autogară etc. Când am fost prima oară în Asia, îmi propusesem să merg doar în Filipine şi să petrec toate cele trei luni în Boracay. Am împachetat ca pentru o vară, fiind sigură că nu voi munci decât de două ori să car bagajul: la dus şi la întors. După o lună, am decis că vreau să mai văd şi alte locuri din Filipine, iar în cele din urmă am zburat şi până în Singapore – era foarte ieftin – de unde am luat un autobuz de noapte spre Kuala Lumpur în Malaezia, unde ştiam că pot obţine viză de Thailanda. Am petrecut apoi o lună în Thailanda, dar am lăsat jumate din bagaj în hostelul din KL şi le-am luat la întoarcere. Cum ziceam: spune-i lui Dumnezeu despre planurile tale… 🙂

O altă problemă pentru mine e mâncarea: în Asia mi s-a părut tot timpul prea dulce. Mai peste tot ai pe masă o zaharniţă, nu o solniţă. Te privesc ciudat dacă ceri sare. Iar pentru mine, „ca sarea în bucate“ are mult sens.

Ca trăiri mai profunde, îmi amintesc o zi din Guatemala. Am luat un caiac şi, vâslind uşor, am ajuns până aproape de mijlocul lacului Atitlan. Era către seară, aproape de asfinţit. Lacul înconjurat de conuri vulcanice, culorile cerului reflectate în apa liniştită, femeile care spălau rufe şi se îmbăiau râzând pe unul dintre maluri, totul era de o frumuseţea vie, de o bucurie nemărginită, gâlgâitoare. Îmi venea să vorbesc singură, atât de tare mi-aş fi dorit să pot împărtăşi momentul cu cineva. Dar eram singură, în mijlocul lacului, departe chiar şi de ţărmul cu oameni necunoscuţi. Pe de altă parte, momentul ăsta, cu toată solitudinea sa, a fost de o perfecţiune pe care cuvintele nu o pot cuprinde.

Ştiu că în drumurile tale, ai trăit şi câteva poveşti de dragoste. Ai fi păstrat vreuna pentru totdeauna? Ţi-a rămas inima la cineva?

Au fost momente frumoase, ceasuri de taină şi frumuseţe, conversaţii profunde sau simple împărtăşiri ale clipei unice perfecte sub cerul de vară al vreunui tărâm îndepărtat. Au fost oameni care au lăsat urme dragi în memoria mea. Şi fiecare dintre aceste momente vor fi mereu cu mine.
O singură dată, în Egipt, mi-a rămas inima în mai multe feluri. Mi-ar fi plăcut să trăiesc jumătate de an în România şi jumătate în Egipt. Poate o să scriu cândva despre asta….

Dintre toate ţările pe care le-ai vizitat până acum, lumile cu care ai luat contact, care a fost cea mai pe sufletul tău? Unde te-ai retrage la bătrâneţe?

În ţara noastră m-aş retrage! 🙂 Aici mă retrag de fiecare dată, aici e acasă.

Acolo merg pentru a explora, pentru a cunoaşte şi pentru a reveni aici mai pregătită să înţeleg unde sunt şi să redescopăr ţara şi neamul din care vin în toate dimensiunile lor, de la istorie până la prezent şi de la înţelepciune până la defecte şi înapoi.

vera 2

Ai ceva pe agendă pentru viitorul apropiat? Ce ţi-ai dori pentru următoarea ta „evadare”?

Nu am nimic concret, nimic de anvergură. Vacanţe scurte de una, două, trei săptămâni, da – mă gândesc să-mi vizitez prietenii din Europa. Pe de altă parte, am început anul cu aproape o lună în Insulele Canare şi o tură scurtă prin România – mă simt deja privilegiată.
Pe de altă parte, de ceva vreme, mă tentează să mă reîntorc la Camino. Nu ştiu când se va coace gândul ăsta şi va ieşi în material, dar mă tentează.
De asemenea, vreau să ajung în Belize – nu să călătoresc, ci doar să stau pe-o plajă vreo două luni. Şi înspre Africa am nişte gânduri – tot de plajă. Şi de scris…

***

Puteți admira fotografiile făcute de Vera în călătoriile sale și puteți citi mai multe despre ea pe pagina ei de Facebook și pe blogul ei. Amănunte despre cartea „Camino, 800 de kilometri pe jos. O călătorie care mi-a schimbat viața“ și detalii despre cum o puteți comanda găsiți AICI.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus