Ziaristul, psiholog întâmplător

Foto: drmanges.com

Sunt tot mai convinsă că un interviu – un interviu bun, autentic – e o formă de terapie pentru cel care-l oferă. Iar ziaristul – acela bun, autentic – trebuie să fie un excelent „anatomist al sufletului” (Henry Miller, în „Tropicul Cancerului”), dacă are ambiţia unei realizări jurnalistice memorabile.

Poate o să spuneți că exagerez – defect profesional! – dar mi s-a întâmplat de multe ori ca, în timpul unui interviu, să mă simt ca la o şedinţă de psihoterapie. N-am să dau niciodată din casă mai mult decât îmi permite propria bariera etică, dar nu o dată am văzut lacrimi mari gata să se scurgă din ochii interlocutorului meu. Şi nu o dată m-a rugat să opresc reportofonul – făcând un semn de expediere din mână – ca şi cum ar fi vrut că mărturisirea ce avea să mi-o ofere să se risipească în văzduh, să se facă neştiută. Sigur că au fost şi cei uimitor de curajoşi (sau inconştienţi? sau nepăsători? sau dornici să atragă atenția?), care nu s-au simţit stânjeniţi de aparatul de înregistrat şi m-au lăsat să le imprim fiecare cuvânt, chiar şi înjurăturile – nu m-au deranjat niciodată, pentru că dădeau culoare discuţiei noastre, şi-n plus, erau un semn de relaxare.

Un lucru m-a surprins constant la cei cu care am stat de vorbă: încrederea lor oarbă într-un om pe care îl întâlneau, cei mai mulţi dintre ei, pentru prima oară. Faptul că, după câteva zeci de minute de tatonări reciproce, se simţeau în largul celor mai tulburătoare destăinuiri pe care le făcuseră vreodată în presă (acum chiar nu exagerez). Poate că-i aşa cum se spune, că deseori te simţi mai liber şi ai mai multă încredere în străini decât în apropiaţi. Chiar dacă străinii sunt unul – cel din faţa ta – plus zeci sau sute de mii de oameni la care el îţi duce mai departe povestea. Nu ca pe o bârfă, ci perfect legitimat de profesie! 🙂

…şi o drăcie mică, bleumarin, cu un buton roşu, pe care scrie Rec

Am fost, nu o dată, psiholog întâmplător, deghizat în ziaristă. Eu şi celălalt, şi o drăcie mică, bleumarin, cu un buton roşu, pe care scrie Rec. Am ascultat poveşti de viaţă desprinse din romane care încă nu s-au scris, din filme care încă nu s-au regizat. Am tăcut când a trebuit să tac, am vorbit când celălalt aştepta o vorbă bună din partea mea. Am încercat să dau curaj, să întind chiar o mână de ajutor acolo unde ştiam că aş fi putut să ajut. Am ţinut minte fiecare gest, zâmbet, grimasă, remarcă, privire, aşa încât azi, când îmi recitesc interviurile, ele se derulează vizual în mintea mea exact aşa cum au avut loc. Ştiu şi ce haine purtam la masa sincerităţii, aşa de amănunţit mi s-au întipărit în memorie întâlnirile astea, ca şi cum ea ar şti să preţuiască aşa cum se cuvine momentele importante din viaţa unui om, şi să le aşeze în locuri sigure, de unde să nu poată fi șterse vreodată.

Culmea, eu n-am fost niciodată la psiholog, deşi aş fi avut nevoie, pun pariu, chiar de un psihiatru, de prea multe ori. Nu că n-am vrut să merg, dar, dintr-un motiv sau altul… Aş acorda însă un interviu de cursă lungă unui străin absolut. Unui psiholog întâmplător, pe care să-l rog să apese Rec şi să mă asculte până la capăt, și-apoi să dea mai departe poveștile mele oricui are chef să le-asculte sau să le citească. Sau să le țină pentru el, dacă vrea. Dar niciun ziarist bun n-ar face asta.

Semnat de Corina Stoica