Ziarul meu de glorii, ziarul meu de dor

foto

Vă mărturisesc ceva: un mare regret al meu, azi, e că nu mai lucrez la un ziar cotidian. La reviste nu mi-a prea plăcut decât să colaborez. Am fost o singură dată angajată cu normă întreagă la o publicație pentru femei, iar pentru mine a fost moartea pasiunii, la propriu. Eram o legumă ambulantă, îmi venea să plâng în fiecare dimineață, înainte să ies pe ușă și să merg la birou. Îmi lipsea enorm adrenalina cotidianului, presiunea constructivă sub care trăisem atâția ani, entuziasmul cu care scriam o știre, repede-repede, să n-o dea careva înainte. La revistă, nu-mi venea să mă apuc de nici un text, că știam că termenul de predare era peste trei săptămâni, nu peste 20 de minute. Eu sunt omul care dă cel mai bun randament când îl alergi cu biciul, iar cotidianul asta e: bici! Și ori te scuipă afară după trei luni, că nu-i reziști, ori te ține îndrăgostit de el pe viață.

Așa că am o mare nostalgie pentru anii în care am lucrat în presa cotidiană. Mă gândesc deseori la perioada aia, care a fost foarte grea, din mai multe puncte de vedere, dar, cel puțin profesional vorbind, a fost cea mai frumoasă de până acum.

♥ Mi-e dor să mă trezesc dimineața cu mâna pe telecomandă, să văd știrile, să nu fi ratat ceva în timp ce dormeam. Între 2006 și 2012 am știut toate știrile pământului, din toate domeniile, de fiecare zi.

♥ Mi-e dor să stau în stație la 205, pe Banu Manta, și să mă întreb dacă am timp să fug până la chioșcul de mai încolo, să-mi iau o gogoașă cu brânză până vine autobuzul.

♥ Mi-e dor să stau la geam, în 205, și să privesc Bucureștiul orei 11:00 – Bulevardul Ion Mihalache sub soare, Piața Domenii plină de lume, Arcul de Triumf și șoseaua care cotește spre Kiseleff, Muzeul Satului, Herăstrăul la care doar visez, că eu am treabă, și Casa Presei, casa în care-mi petrec cel mai mult timp.

♥ Mi-e dor să mă uit la ceas și să văd că am timp destul să mă opresc la Gregory’s, vizavi de birou, să-mi iau un cappuccino cu spumă de lapte și scorțișoară, pe care mi-l face Lavinia exact cum îmi place mie. E unica mea extravaganță, nu mi-o permit zilnic. La Gregory’s mă întâlnesc cu Victor Ciutacu aproape mereu, și el își ia aceeași băutură, înainte de ședința de la Jurnalul Național. Nu ne știm, dar fiindcă ne vedem mereu, îmi spune „Bună”, într-o zi, și de-atunci ne tot salutăm. Abia după câțiva ani vorbim și facem interviuri împreună.

♥ Mi-e dor să trag de ușa mare și grea de la intrarea din Casa Presei, să urc în liftul preistoric, care mă aștept să cadă cu noi din clipă-n clipă, și să ajung în birou, grăbindu-mă să pornesc calculatorul, înainte de orice.

♥ Mi-e dor până și de stresul cumplit pe care-l aveam în ora aia și jumătate, înainte de ședință. Erau zile în care nici unul dintre noi nu aveam subiecte, iar la ora 16:00 trebuia să trimitem două pagini în tipar.

♥ Mi-e dor să deschid agenda și să mă gândesc: Pe cine sun azi? Să stau de vorbă cu fetele și să tocăm știrile zilei, să vedem ce putem aduce nou, pe cine sună fiecare, ce povești nespuse mai apar în paginile 11 și 12.

♥ Mi-e dor să dau o exclusivitate și s-o văd a doua zi preluată de alte ziare și de televiziuni.

♥ Mi-e dor de zarva teribilă din birourile noastre, unde unul răcnea, altul înjura, altul râdea isteric sau trântea ușa, televizoarele erau date tare, telefoanele sunau, iar noi, nu mă întrebați cum, scriam articole. Așa m-am obișnuit să scriu oriunde, în orice condiții, poți să tai cu drujba lângă mine, nu te aud.

♥ Mi-e dor de domnul Manolache, secretarul nostru de redacție, care, cu vreo oră înainte de tipar, venea în birou din 10 în 10 minute, să ne spună cât de târziu e. „Haideți, fetelor, haideți, vă rog eu mult, că azi trebuie să intrăm devreme!”. „Azi” era în fiecare zi.

♥ Mi-e dor să intre în birou același domn Manolache și să ne dea cea mai bună veste: că nu trebuie să umplem toată pagina, că avem reclamă, așa cum am și eu acum, la cămăși și încălțăminte pentru bărbați, de la Mini Prix. Mergeam des la Mini Prix, pe-atunci, că aveau lucruri frumoase și prețuri pentru ziariști. 🙂

♥ Mi-e dor de biroul meu, plin de pixuri, carnețele și hârtii cu declarații scrise în așa hal, că și eu mă căzneam să le înțeleg, cu telefonul alb pe colț, cu scrumiera care mereu se cerea golită și cana de cafea care mereu se voia umplută.

♥ Mi-e dor de toată gașca de la DTP, graficienii noștri zăpăciți, care ne așezau în pagină știrile și fotografiile și dădeau formă ziarului. Mi-e dor de corectorii noștri, de fotografi, de echipa de la IT. Mi-e dor de absolut toată lumea de la ziar, de la femeia de serviciu, portarii și șoferii noștri, toți oameni atât de buni și de drăguți, până la colegii și șefii mei, de la care am învățat atât de multe! Nu încep să dau nume, că ar trebui să menționez zeci de oameni.

♥ Mi-e dor și de toate animalele pe care le-am adăpostit prin birourile noastre: căței, pisici și chiar un porumbel pe care, dacă-mi amintesc bine, l-am numit Vasile.

♥ Mi-e dor să urc la etaj, cu pagina proaspăt scoasă la imprimantă, s-o duc la aprobat. Erau zile în care mă întorceam doar cu semnăturile șefilor, un fel de „BT” (bun de tipar). Și altele în care coboram la DTP cu pagina înroșită de corecturi, cu știri schimbate, scoase sau băgate în ultima secundă, de-ți venea să-ți smulgi părul din cap, și chiar ți-l smulgeai!

♥ Mi-e dor de țigara de după. Aia pe care o fumam după ce terminam paginile și le trimiteam în tipar. Nimic nu era mai reconfortant decât să știu că am trecut cu bine încă o zi.

♥ Mi-e dor de porcăriile pe care le mâncam, toți, în birou: fornetti și bruschetti la pungă, sticsuri, cipsuri, pufuleți, ciocolată de casă, nuga… ce mai prindeam pe jos, pe la chioșc, până s-a deschis cantina. Cel mai bun era șnițelul, cred că eu am mâncat cele mai multe din toată Casa Presei!

♥ Mi-e dor să alerg pe la evenimente, să merg la o conferință, să mă invite cineva la un film sau la o piesă de teatru.

♥ Mi-e dor să ajung acasă, să-mi fac (încă) o cafea și să stau pe balcon, citind mostrele de pagini de ziar ce urmau să apară a doua zi și pe care le luam cu mine, să mă uit peste ele, să văd unde am greșit (și nu mai pot corecta…) și cum aș putea să scriu mai bine.

♥ Mi-e dor să-mi văd numele publicat pe hârtie, în dreptul unui articol. Că ar vrea sau nu să recunoască, pentru orice ziarist lucrul ăsta e o bucurie care nu se diminuează niciodată, cred că nici după 50 de ani de presă.

***

Mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că eu nu mai sunt ziaristă. Cât de greu îmi e și acum să scriu asta! Vreme de câțiva ani după ce am încetat să mai semnez într-un ziar, eu tot asta spuneam că sunt: ziaristă. Atât de strâns m-a ținut în ea vraja asta, că abia de curând m-am dezmeticit și mi-am dat seama că sunt, azi, altcineva. Am o identitate profesională diferită, practic chiar o altă meserie, 40 de ore pe săptămână, cu ore suplimentare. Da, am această revistă, pe care o iubesc, pentru voi și pentru că e tot ce mă mai ține aproape de singura profesie pe care am știut-o vreodată. Dar, altfel, oficial, eu nu mă mai pot numi ziaristă.

Trăiesc în prezent un fel de minune pe plan profesional, care m-a găsit după vreo doi ani și jumătate de căutări. Sunt bine, deci, dar, din când în când, cum ar fi azi, mă mai gândesc la perioada aia, în care scriam la ziar și nu-mi puteam imagina ce altceva mai bun aș putea face în viață, și nu credeam, așa cum nu cred nici acum, că există o meserie mai vie, mai nobilă și mai frumoasă.

Citiți și:

Corina Stoica: „Mi-a luat ani de zile până am avut îndrăzneala să spun că sunt ziaristă”

Nu-i nimic, iubito, o să-ți dăm noi ție (totul)

Cum am fost eu jurnalistă de război, încuiată în toaletă

Semnat de Corina Stoica