sâmbătă , 12 august 2017

Zoia Alecu: „Pentru mine, un bărbat sexy trebuie în primul rând să fie deştept”

ZoiaAlecu

Boema folkului românesc vorbește cu umor și onestitate despre viață, despre oameni și întâmplări, despre ea însăși. Totodată, nu-și ascunde micile sau marile nostalgii și tristeți, despre care spune că dau culoare și rost existenței sale.

Zoia Alecu, într-un dialog inedit cu LaRevista.ro.

Care este cea mai mare reuşită din cariera ta?

E complicat să spun care este cea mai mare reuşită, pentru că fiecare reuşită, mai mică sau mai mare, contribuie la construirea numelui tău. Iar numele este cel mai important lucru în cariera unui artist. Sigur că au fost momente cruciale în viaţa mea, cum ar fi prima dată când am urcat pe scenă, adusă de Doru Stănculescu. Apoi, un moment important a fost în 1986, când am plecat prima dată să cânt cu trupa Sfinx. Acela a reprezentat un nou început, căci mi-am dezvoltat, practic, în cadrul aceleiaşi meserii, o altă ramură. Să cânți solo și să cânți într-o trupă sunt două lucruri diferite. Într-o trupă trebuie să fii un bun coechipier, trebuie să ştii să faci background, lucru pe care eu nu-l ştiam. L-am învăţat acolo, văzând şi făcând. În trupa Sfinx am învăţat să devin profesionistă.

A existat vreun moment în cariera ta pe care să-l consideri un eşec?

Nu pot să-l consider un eşec. S-a întâmplat chiar la începutul carierei mele, când aveam 18 ani. Unul dintre primele mele concerte a avut loc la Caracal, într-o sală unde cred că cel puţin un sfert din public era mangă de beat. Erau aşezaţi frumos la nişte balcoane, pentru că tot evenimentul se întâmpla într-o sală de teatru foarte frumoasă, de altminteri, dar la balcoane erau unii atârnaţi în afară, călare pe mantinelă, cu alcoolul în mână. Am intrat în scenă, pentru că am crezut că totul este în regulă. Eu intram în deschidere, pentru că, întotdeauna, după mine, urma o trupă; aşa era pe vremea aceea modelul de concert. Eu, fiind la prima înfăţişare de genul ăsta, nu cred că am apucat să ajung în dreptul microfonului, când am început să aud nişte fluierături şi nişte huiduieli îngrozitoare de la unii care erau foarte beţi. În clipa aceea m-am și gândit că o să arunce cu sticlele direct în mine! M-am pierdut, pentru prima şi ultima dată în viaţa mea. Am rezistat eroic trei minute în sală, şi am ieşit. După mine urma trupa Savoy. Băieții erau, bineînţeles în cabinele artiştilor, total nepregătiți, pentru că ei ştiau că mai aveau încă vreo 45 de minute până să intre pe scenă. Jucau poker, Dumnezeu ştie ce făceau. Am ieşit de pe scenă plângând, eram disperată… N-am cuvinte să-ţi povestesc ce stare am traversat şi cum tremuram.

Și ce s-a întâmplat mai departe?

Prezentatorul a mai ținut publicul de vorbă până s-au pregătit băieții de la Savoy. Între timp, a venit la mine Johnny, care era solistul vocal al trupei. Eu plângeam de-mi sărea cămaşa de pe mine.  Și-mi zice: „Auzi, păpuşă, tu vrei să fii cântăreaţă? Vrei să fii artistă?”.  Și eu zic: „Daaa!”. Iar el, mai departe: „Dacă nu poţi să ţii piept publicului, dacă nu poţi să te impui, atunci lasă-te. Dacă poţi să te impui în fața lor, atunci mori cu ei de gât, fetiţo! Ai înţeles? Nu ieşi din scenă nici dacă vin să te calce cu tancul! Fă într-un fel şi stăpâneşte-i!”.

De atunci, eu nu am mai pățit așa ceva, niciodată! Pentru că nu mai m-am temut. Publicul este ca un zmeu cu şapte capete. Dacă tu reuşeşti să le aduci pe alea şapte căpăţâni la un numitor comun, atunci îi faci pe oameni să te asculte, să-ţi ciugulească din palmă. Asta face un artist adevărat.

Care e cea mai frumoasă parte a meseriei tale?

Sunt mai multe părţi grozave în meseria mea, dar şi grele. De exemplu, îmi plac foarte mult şi muzica, şi poezia, şi textele. Pentru că poezia şi textul sunt două lucruri diferite. Un text trebuie să deservească o linie melodică şi îţi impune anumite bariere. Trebuie să respecţi linia unei melodii, or, într-o poezie ai mai multă libertate. Mie îmi place mult şi să scriu, şi să compun. Aş putea să spun că, poate, asta este raţiunea mea. Este minunat, pentru că acolo pot să-mi pun sufletul. Cuvintele, stările, simţirile, poate chiar și trăirile altora. Toate mă inspiră. Am prieteni care mă inspiră şi care mă determină să scriu pentru ei. Să creez un subiect, o poveste.

Pe de altă parte, e frumos când călătoreşti. Sigur, dacă nu eşti obosit. Am avut parte de turnee care au fost extrem de obositoare, dar faptul că, până la urmă, cunoşti oameni noi, traversezi stări noi, îţi creezi prietenii, amiciţii – toate astea sunt lucruri frumoase. Dar un astfel de stil de viață este şi greu de acceptat. De multe ori nu te odihneşti suficient, schimbi paturile, mănânci ce dă Dumnezeu şi când dă Dumnezeu… Orice medalie își are şi reversul. Însă, la final, păstrezi în suflet şi în spirit lucrurile frumoase pe care le-ai trăit. Când faci cu dragoste această profesie, îţi este imposibil să nu te bucuri de fiecare zi pe care o traversezi. Și de-a lungul, şi de-a latul ei.

Trecând la lucruri mai lumeşti, spune-mi, te rog, care este cea mai scumpă piesă de vestimentaţie din garderoba ta?

Toate lucrurile mele sunt foarte frumoase. Întotdeauna am căutat să mă îmbrac în trend și să arăt bine. Am respectat scena şi scena m-a respectat pe mine. Pentru că felul în care te îmbraci reprezintă respectul pe care îl ai faţă de publicul tău şi faţă de scenă. Iar eu am avut acest respect dintotdeauna şi cred că îl voi avea până când voi intra în pământ. Să nu-ţi închipui că arunc sume uriaşe ca să mă îmbrac de la mari firme. Nu sufăr de snobism. Ceea ce port nu trebuie neapărat să fie la modă, ci să-mi vină bine. Apoi, ideea este să nu umble acest obiect vestimentar singur pe stradă, asta însemnând că trebuie să am ceva mai aparte, pe care să nu-l poarte toată lumea. La asta contribui şi eu substanţial, pentru că aproape orice mi-aş cumpăra de pe piaţă, eu recroiesc, refac, îmi pun amprenta.

Știu că ai talentul ăsta de când erai puştoaică?

Da.  Și acum fac la fel. Cumpăr o haină pe care o mai îmbunătăţesc, îi pun nişte accesorii, ţinte, catarame, paiete. Îmi las creativitatea să se desfășoare.

De unde îţi cumperi haine? Ai magazine preferate?

Am câteva firme de la care mă duc să-mi cumpăr haine. Alte dăţi, mă duc şi-mi cumpăr materiale, pe care le croiesc eu, de una singură. În mare parte, mi-am adus obiecte vestimentare din America, din Olanda. Merg în Olanda de cel puţin două-trei ori pe an, la fiul meu.

Care sunt trei obiecte fără de care nu ai putea trăi?

Ţigara, care e o nenorocire. Muzica. De fapt, chitara.  Și caietul pe care scriu.

Care este partea ta preferată a zilei?

Eu mă simt bine în orice parte a zilei. Dacă mi-am făcut somnul, totul e în regulă. Dacă nu reuşesc să dorm măcar şase ore, atunci trag puţin de mine, dar asta nu înseamnă că nu sunt surâzătoare. Sunt plină de energie. Hai să-ţi spun o mică taină: numele meu, în greaca veche, înseamnă „viaţă”. Cred că mi-a fost predestinat, căci de când mă ştiu, am fost plină de viaţă!

Totuşi, trebuie să-ţi tragi seva de undeva. Care e secretul?

Am un spirit autocritic extraordinar de bine dezvoltat. Nu-mi dau voie să-mi plâng de milă. Am pierdut oameni foarte dragi mie. În cinci ani de zile mi s-au stins ambii părinţi, plus sora mea cea mare. Crede-mă că n-am trecut cu lejeritate peste aceste trei dispariţii din viaţa mea… Dar le-am alocat câteva zile. După care am zis: Cucoană, trezeşte-te şi treci la treabă! Pentru că inclusiv celor care mi-au fost dragi sunt convinsă că le-ar plăcea foarte mult să ştie că sunt cu picioarele pe pământ și că mi-e bine. Eu, în fiecare seară când mă duc la culcare, le spun noapte bună. Îi rog să mă ocrotească aşa cum m-au ocrotit şi până acum. Nu numai la ei mă gândesc, ci la toţi cei care au dispărut până acum din familia mea. Dar ei sunt pe primul plan, pentru că mi-au fost cel mai aproape.  Mereu îi visez că le pun întrebări. Sigur, mă cuprinde un dor sfâşietor. Dar îi rog ca, dacă le e bine acolo unde sunt, să-mi trimită un semn. Nu contează care, doar un semn. Și, crede-mă, a funcţionat.

Care crezi că este animalul tău totemic? Te-ai gândit vreodată la asta?

Îmi place foarte mult delfinul, mi se pare extrem de special. De când eram mică, visul meu este să fiu lângă un delfin. Până acum nu am avut şansa să fiu în apă lângă un delfin, să-l pot atinge, dar aș fi foarte fericită dacă mi s-ar întâmpla.  Îmi place mult și elefantul.

Ce consideri tu că trebuie să facă un artist autentic?

În primul rând, să aibă o amprentă de personalitate unică. În clipa în care ai deschis radioul, sau ai văzut o pictură, sau ai ascultat pe cineva cântând instrumental, trebuie să aibă o amprentă atât de personală și de puternică, încât tu să spui: „El e!”. Fără putinţă de tăgadă.

Și să nu-l poţi uita, să-ţi rămână în minte.

Bineînţeles. Aici, însă, intervine altceva: de gustibus non disputandum. Unii vibrăm la anumiţi artişti, alţii vibrăm la alţii. Dar pentru tine, ca artist, e important este să ai amprentă, să ai personalitate și să ai măcar un dram de şcoală. Apoi, să ai bunul simţ să recunoşti valorile din jurul tău. Oricât de sus ai ajunge, dacă nu ştii să-i respecţi pe înaintemergătorii sau pe colegii tăi, e un mare punct în minus pentru tine. Nu-i cade nimănui rangul ca, în clipa în care a ajuns în vârf, să întindă mâna celui care vine din urmă. Un artist care stă cu nasul pe sus, din punctul meu de vedere, nu este un artist adevărat, e un trecător. Cu cât ai mai multă valoare, cu atât eşti mai modest. Lasă lumea să te laude! Lasă lumea să vină şi să zică: „Este extraordinar!”. Am văzut lucrul ăsta la foarte mulţi artişti valoroși. Să ştii că se ruşinează când sunt lăudaţi şi când sunt complimentaţi. Nu au aerul acela superior, ca şi cum li s-ar cuveni. Asta nu înseamnă neapărat că e universal valabil. Eu zic, însă, că am văzut, într-adevăr, artiştii cu aură şi cu talent extraordinar care au toate aceste calităţi.

Ce artişti ţi se par supraevaluaţi în ziua de astăzi?

Cei care sunt foarte comerciali. Care au un mesaj ce pare adresat copiilor de clasa a cincea. Mulţi dintre ei suferă de exhibiţionism: își modifică diferite părţi ale corpului, lăsându-le apoi din ce în ce mai mult la vedere, mai ales femeile. După umila mea părere, aceștia sunt artişti de carton sau păcălici.

CITEȘTE MAI DEPARTE, PE PAGINA URMĂTOARE

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus