sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Zoltan Octavian Butuc: „Rolul artei e să pună oglindă-n fața conștiințelor”

Zoltan Octavian Butuc

În lunile mai și iunie, la Petrila, Vama veche și Brașov, Zoltan Octavian Butuc a susținut evenimente inedite de muzică-poezie-povestiri pornind de la CD-ul “Vechi povestiri minerești”, care cuprinde texte de Ion D. Sîrbu în lectura sa. Urmează Bucureștiul și alte orașe. În interviul care urmează vom afla și alte lucruri despre mineri, în afara celor despre care ne povestesc zilele acestea jurnaliști și istorici (se împlinesc 25 de ani de când în 13-15 iunie 1990 minerii descindeau la București). 

Zoli Butuc, ai avut ieri (2 iunie 2015) o frumoasă și emoționantă întâlnire cu brașovenii tăi, întâlnire cu cântec, cu poezie, cu povestiri. Totul a fost prilejuit de CD-ul “Vechi povestiri minerești” care cuprinde minunate texte de Ion D. Sîrbu în lectura ta. Cum te-ai simțit? Cum a decurs totul?

Păi, nu pot spune decât cum mi s-a părut mie. Dinlăuntru, ca să fiu mai clar. Cum a decurs știi și domnia-ta, că doar ai fost acolo. Frumos, emoționant, cu cântec, poezie și povestiri. Cu foști colegi, actualmente prieteni. Cu diriga, care a traversat și dumneaei bariera întru prietenie. Cu un vechi al meu complice întru cuvântul rostit și tăcerea asumată: Adrian Munteanu. Cu copchil de șase săptămâni în fașa burții mamei sale care-a dormit, iar lehuza a ales să fie acolo. Cu necunoscuți care deodată îmi pare că-i știu. Bun – așa a fost! Bun pentru ascultarea care s-a instalat vreme de două ore; că, dacă ai remarcat, se facuse opt când responsabilul cu cheile spațiului generos și foarte adecvat al acelui pod o venit să ne dea afară. Așa a fost. Așa m-am simțit.

Ai mai plimbat acest spectacol și la Petrila și la Vama Veche. Cum a reacționat lumea la scriitura lui Ion D. Sîrbu?

La Petrila, unde-a avut loc lansarea oficială (și necum oficioasă), caldă și vie cum și la Brasov a fost, lumea și-a manifestat bucuria poate mai fățiș pentru că lucrurile decurgeau în interiorul Festivalului de Teatru Subteran inițiat de domnul Ion Barbu. Și fuseseră, să zic așa, încălziți de-o săptămână deja. Trupe din București, Timișoara oferiseră publicului prilej de… Festival. Mulți copii. Și acolo prieteni și necunoscuți care mi-au arătat deodată simpatia lor. La fel, doar în alt cadru și altă vibrație. Scriitura lui Sîrbu o găsesc seducătoare, cotropitoare în simplitate și adâncimi, necesară și benefică pentru sufletul omului de azi. Și asta s-a verificat deja. La Vama Veche – cu totul altfel, dar de asemenea bine.

Mărturisești că „discul adună dimpreună mai multe drag-uri: de Poveste, de Prietenie, Drag de Limba Română și muzicalitatea mirabilă a acesteia, de Suflet și Simplitate și Recunoștință”. Sunt toate acestea în primejdie astăzi? E nevoie ca artistul polivalent Zoltan Octavian Butuc să își lase rosturile obișnuite și să mărturisească despre acestea?!

La întrebarea asta am să răspund cât de concis pot. Rolul artei e să pună oglindă-n fața conștiințelor celor care-alcătuiesc publicul. În cazul demersului meu se-ntâmplă cumva asta, doar că răsturnat. Aduc oamenilor acel ceva care încă stăruie în fiecare, dar care e prea poluat acum de inflație (de tot felul), de comercial (și nu neapărat de cel prozaic), de mizeria de viață politică (dacă se poate numi Viață!), de tabloide și exerciții duse până la paroxism ale egoului (vedete umflate, dezumflate, tunate și viețile lor de carton). Nu mai e vremea poveștilor, parcă. Cele spuse-n taină, la gura sobei. Oarecum anacronic demersul meu, dar pare să aibă priză.

Aș mai adăuga la întrebarea ta că habar n-am care-ar fi rosturile mele obișnuite. La ce te referi? Eu mărturisesc despre ce cred. Despre ce mă interesează. Faptul că lumea ascultă și ia seama mă îndreptățește să cred că nu sunt rupt de realitate, deși, așa cum am mai spus, o fac răsturnat.

Ce ți-ai propus cu acest disc și care ai vrea să fie destinul lui? Nu a fost greu să îl faci în regie proprie?

Știi cum îl faci pe Dumnezeu să zâmbească? Îi spui planurile tale de viitor. Fii atent! În regie proprie, cum spui, nu poți să schimbi lumea. Cel puțin nu din locu-n care mă situez. Așa că îmi doresc s-ajungă la cât mai multă lume. Eu însumi l-am oferit și continui să-l ofer, atât unor oameni de care e legată existența mea de tot felul (artistică, sufletească), cât și unora care l-ar putea duce mai departe. Da, mi l-aș dori atașat la un cotidian national în tiraj de 8.000 – 10.000 de exemplare, la un preț mic, așa cum cărțile din Biblioteca pentru toți (îți amintesti!?) erau. Deocamdată fac ce-am spus deja; deocamdată, există în toate bibliotecile pentru nevăzători din țară, grație prieteniei cu Radu Sergiu Ruba, fost președinte al Asociației de Ambliopi, actualmente cel responsabil cu cartea electronică în cadrul aceleiași asociații – gest de onorare pentru cel care mi-a fost (și-mi rămâne definitiv) tată, Dumitrachi Butuc, el însuși nevăzător. Și nu a fost greu, pentru că s-a vrut. Brâncuși spune că lucrurile nu-s greu de făcut, ceea ce e cu adevarat greu e să te pui în starea de a le face. Cam așa s-a întâmplat aici. Și-au venit și continuă să vină în jurul demersului meu oameni extrem de valoroși acum pentru mine. Ei, cumva, îmi confirmă că nu sunt singur și că regia mea proprie e doar un impuls al unei stări de complicitate în tot ce e frumos și nobil, care nu se stinge cu una cu doua.

Cum te-ai întâlnit cu Ion D. Sîrbu și cu povestirile lui?

Mi le-o adus Moș Crăciun!

Știu că acum ești “Cetățean al Coloniei literare Petrila”. Cum ajungi așa ceva?

Te spală o fată pe mâini, apoi te unje cu grăsime frumos mirositoare. Mai apoi îți ia amprentele palmelor sau, altfel spus, cementuiesc treaba ca să nu fie de colo. Să RĂMÂNĂ! Apoi un individ convins de ceea ce face te intreabă surprinzator: Te lepezi de Petrila? De trei ori, și tu răspunzi. A trebuit să țip a treia oară, în compania martorilor că NU! Nu mă lepad de Petrila! Apoi primești un certificat și 40 de centimetri de pământ. 40 pe 40, chiar în curtea casei lui Ion. D Sîrbu. Odată devenit Cetățean din banal Contribuabil, știi că ai un loc de veci (în picioare!) marcat bine, cu coordonate GPS, în Petrila. Și, da, pleci mai mândru decât ai venit. Așa s-a petrecut în cazul meu. Pe Planeta Petrila (vezi facebook) cred că poți afla mai multe. Îmi pare că poți achiziționa o parcelă de aceeași dimensiune, cu acte, în schimbul unei donații. Dar ideea cu îngropăciunea în picioare îmi aparține, așa că vorbim de niște costuri suplimentare de drept de autor. Vorbim însă!

La Petrila îmi spuneai că ai fost și în subterană. Cum a fost experiența? Cât ai reușit (și cu ajutorul lui Ion D. Sîrbu) să pătrunzi această inedită viață minerească petrecută zilnic la buza morții? Cât este de departe reprezentarea pe care o avem despre mineri (marcată de mineriade) de adevăr?

Aici sunt multe întrebări. Prea multe. Fără să mă grăbesc să-ți desfac buchetul ăsta în șirag de răspunsuri, am să zic așa: am fost în mină înainte să citesc I.D. Sîrbu, grație prieteniei, a înțelesurilor deja comune asupra vieții cu cei de-acolo. Am fost la muncă aproape un șut întreg, la 500 de metri adâncime. Fusesem cu 20 de ani înainte la vreo 30 (probabil ), într-o mină școală, cu prilejul filmului lui Lucian Pintilie (Prea Târziu). Acu, să zicem așa, m-am dus să mă documentez despre ce era vorba în ficțiunea acidă de-atunci. Lucrurile, aș zice, chiar s-au acutizat. Oameni de diferite vârste care strâng mâncarea rămasă de la cantină, infrastructura, vai de ea – că e o minune dacă ajungi nevătămat la abatajul în care ai de lucru în ziua aceea. Insăși lansarea a fost onorată de-o făinuță grevă și om legat cu lanțuri chiar acolo. Chiar atunci. La buza morții, cum spui tu. Ca să răspund succint aș adăuga: în fața vieții. Omul care intră în pământ prețuiește altfel lumina soarelui. Nevăzătorii, de asemenea; au o cu totul altă reprezentare a acestui miraculos…. Zeu (în alte vremi). Fața de masă pe care se așterne mâncarea e scrobită (măcar în casele în care s-a întâmplat să ajung). Și tot ce ține de lumină e mult amplificat în raport cu ceea ce tu poetic numești buza morții. Acolo nu e nimic poetic de fapt. Se petrece mai acut. Viața! Nu spun că peste tot e așa. Sunt și oameni care-au renunțat să-și onoreze propria lor viață. Ca peste tot. Eu însă asta am văzut și tot acest aspect îl regăsesc cu mare voluptate exprimat în scrierea lui Sîrbu. O mare iubire pentru oamenii locurilor și locurile oamenilor. Un patriotism neforțat, încântător, slăvit într-o aleasă limbă română. O filosofie conținută traversează cele mai banale povestioare sau aspecte ale poveștii. Uriaș în simplitate, nefiind simplist pe niciunde… Cât e de departe reprezentarea pe care o avem față de adevăr? Nu știu. Măcar și pentru simplul motiv că nu eu dețin adevărul. Cred c-am detaliat suficient cam cum cred eu despre mină, Sîrbu, Soare.

Te leagă de poetul Adrian Munteanu (una din gazdele de ieri) o lungă și frumoasă prietenie, cum ați ajuns la asta și care sunt lucrurile care vă leagă?

Îmi pui întrebări ale căror răspusuri sunt atât de intime și vechi încât am putea scrie o carte. Nu vreau s-o fac. Nu cred c-ar interesa. Însă atât de multe mă leagă de Adrian. Am să răspund cu simplitatea lui I. D. Sîrbu:  Și, cum se-ntâmplă-n viața asta, într-o zi…

Ai avut șansa să lucrezi cu regizori mari, printre ei Lucian Pintilie și Francis Ford Coppola. Cum a fost experința cu aceștia? Ce ți-a rămas de la ei?

Simplă, pentru că știu ce vor, onorantă, pentru că mi-au arătat prețuire. Când îți iubești filmul iubești. Dăruire și performanță însoțite de eleganța tangoului.

Zoli, ce înseamnă să primești la 24 de ani premiul UNITER?

Păi, am (iaca!) 46 acum. Ce mai contează?! E istorie. Dar, și asa, am fost mândru pentru tata. Asta-mi amintesc, mai ales. Mai e ceva (și ceva-ul ăsta a traversat istoria acestor 20  de ani): eu am primit Premiul pentru Debut, în cazul meu înseamnă că la 25 de ani n-am lucrat nimic. Sîc!

Ce iubești mai mult: teatrul, filmul sau spectacolele de cântec și poezie?

Întâlnirea cu mine. Întâlnirea cu Spectatorul. Punct.

Știu că îl iubești pe Nichita, ce alți autori preferați ai?

Herman Hesse, Jozsef Atilla, Marin Sorescu, Matei Vișniec (unde într-ale poeticului mi-a mers la inimă „Scrisori de dragoste către o prințesă chineză”). Astea-mi vin acum în minte.

Faci figură de risipitor și rebel, cum este cu adevărat Zoli Butuc?

Asta, să admitem, este răsturnarea mea în tine. Te-ai întrebat de ce ?

Acum ești voce la Radio România Actualități și free-lancer, ce proiecte de viitor ai?

Să îmi ascult și să îmi ascut mai mult intuiția. Ea mă va conduce spre viitoarele întâmplări. Nu am proiecte, cred că petrec întâmplări (lat. in templum).

Pe data de 2 iulie împlinești 46 de ani, ce ți-ai dori să primești?

Nimic anume, însă CU BUCURIE! Mulțumesc frumos!

Zoli Butuc 2

Actorul și cantautorul Zoltan Octavian Butuc s-a născut la 2 iulie 1969, în Braşov. A absolvit Şcoala Populară de Artă din orașul natal și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din Bucureşti în 1995. În 1993 i se decernează premiul pentru debut al UNITER pentru rolul din spectacolul Ora lynxului de Per Olov Enquist, jucat la Teatrul Odeon. A jucat în spectacole de teatru la Teatrul Bulandra și în spectacole de teatru radiofonic. Pe marele ecran a debutat în pelicula Prea târziu (1996), regizată de Lucian Pintilie. A jucat apoi în Lunga călătorie cu trenul (1997), regia si scenariul Sinisa Dragin, Nekro (1997), Triunghiul morții (1999), Amen (2002), comedia americană Vacuums (2003), Vlad (2003), Raport despre starea națiunii (2004), Damen tango (2004), The Cave (2005), Funny Money (2006), Shadow Man (2006), Youth Without Youth (2007), regia Francis Ford Coppola, ecranizare a romanului Tinereţe fără tinereţe de Mircea Eliade, Ashes and Blood (2009) etc. A jucat și în filme pentru televiziune (Treason & Plot,2004; Păcatele Evei, 2005; Sweeney Todd, 2006 etc.), dar a și cântat, a recitat poezie, a susținut diferite proiecte culturale.

Fotografii: arhiva personală a lui Zoltan Octavian Butuc

Semnat de

2 comentarii

  1. Foarte tare…acum ii sunt fan!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus