LaRevista.ro Priveste lumea altfel
A absolvit Institutul de Arhitectură, a fost o vreme designer vestimentar, este un pasionat fotograf de călătorii (recomand răsfoirea pe îndelete, cu pauze de savurat, a albumului „Thailanda – Taină, Tihnă&Taifas”, lansat în primăvara 2015) şi e unul dintre cei mai buni oameni de presă pe care îi cunosc (a fost redactor-șef adjunct la Cosmopolitan și Esquire, redactorul-şef al publicaţiei Beau Monde Mirese). Am avut norocul de a o avea, pentru o vreme, colegă de trust, şi, de câte ori voiam să evadez de la etajul open space corporatist unde îmi era biroul, coboram un etaj mai jos, la ea în „bârlog”. De fapt, un colţ boem şi liniştit unde găseam mereu un gând bun, un zâmbet larg, o conversaţie amuzantă, o copertă frumoasă pe care să-mi odihnesc ochii, plus rochii de mirese ce-şi aşteptau cuminţi şedinţele foto şi încărcau de candoare atmosfera. Ştiam că Anca Ciuciulin are multiple talente, de aceea nu m-am mirat să o redescopăr angrenată într-un proiect nou şi fascinant: Grafemeride – adică haine „cuvântate”, cuvinte aşternute caligrafic pe rochii şi cămăşi. Şi pentru că nu ne mai văzuserăm de mult, am pus la cale o ieşire în oraş, la o cafea şi-o scurtă „bârfă”. Iată ce a ieşit!
Cum de ţi-a venit ideea Grafemeridelor, ce te-a condus în direcţia asta?
Sunt arhitect, iar eu cu grafia şi cu linia frumos trasă am fost prietenă dintotdeauna. Am început să scriu de mână, altfel decât strict pentru mine, în trustul de presă Sanoma Hearst, pentru departamentul Custom Publishing. Am făcut sigle şi am scris diplome! Când era vorba de vreun concurs, iar apoi trebuia să fie scrise numele câştigătorilor frumos, cursiv, cu majuscule foarte elaborate, eu făceam asta. Scriam de mână şi pentru reviste – În Esquire, de exemplu, am avut un articol întreg scris de mână, dar reproducând literele de tipar. Sau am avut o copertă Esquire cu Matt Damon pentru care am făcut de mână toate titlurile şi toată grafia. Radu Coman, publisherul de atunci, mă încuraja foarte tare în direcţia aceasta.
Scriam şi pentru prieteni: pe rame late, câte un citat, făceam câte un desen, am făcut şi icoane… Fără culori, însă, eu nu sunt un colorist, nu pictez.
De mică ţi-a spus cineva că scrii frumos sau ai aflat abia la serviciu, în Sanoma?
Dintotdeauna am ştiut. Şi mi-am dat seama că pot scrie în mai multe feluri, scrisul meu de mână nu este unul recognoscibil, pentru că pot să scriu şi drept, şi înclinat, şi compact, și lăbărţat…
Încet, încet, mi-am dat seama că, pentru mine, caligrafia e o cale de relaxare şi de meditaţie. Faţă de scrisul cu creionul, cu pixul sau chiar cu stiloul – ustensile de scris cu flux continuu, care te fac să scrii repede, aproape mecanic –, scrisul de mână cu peniţa înmuiată în tușul din călimară este altceva.
Se mai găsesc astăzi astfel de instrumente de scris? Toc, călimară cu cerneală?
Da, sigur! Cele noi sunt cam „de fiță“, pe la papetării de-astea scumpe, se vând seturi în cutii din lemn sau din piele; eu am însă niște surse de instrumente autentice, unele vechi. Uite, am penițe rămase de la bunicii mei (preot, profesor, contabilă, toți scriau cu toc și peniță). Poate de acolo și nostalgia gestului, grația scribului… Faţă de scrisul cu stiloul, care e continuu şi în care eşti preocupat de ceea ce scrii, nu de cum arată scrisul, faptul că trebuie să înmoi peniţa în tuș, s-o ştergi apoi pe buza călimării, să scrii un cuvânt, două, cinci, şase, să te temi că nu cumva să se termine cerneala la mijlocul cuvântului, are o altă încărcătură.
De ce, e o vreo problemă dacă se termină cerneala la mijlocul cuvântului?
Nu e neapărat o problemă, dar vreau să spun că preocuparea asta îţi domoleşte dinamica mâinii.
Dar dacă nu poţi scrie repede, nu-ţi fuge ideea?
Nu-ţi fuge! 🙂 Doar că-ţi ritmează altfel scrisul, te opreşte din a scrie mult şi în orice fel. Pe mine scrisul m-a potolit, pentru că eu vorbesc mult, sunt o persoană colocvială. Scrisul cu peniţa e calea mea de a mă tempera, de a mă relaxa. Nu obosesc, pot să scriu mult de mână.
Mă uit şi la cămaşa pe care o porţi acum şi remarc un stil anume de a caligrafia. E baroc? Reprodus din cărţi vechi?
Ah, nu te uita, asta e un „rebut“, e dintre primele încercări. Da, e un stil anume de a scrie, pe care am să-l şi înregistrez. E inventat de mine. Instrumentul cu care scriu mă conduce către un anumit font, ca să-i zic aşa. De exemplu, am peniţe cu vârf foarte lat – acelea merg pentru o grafie mai gotică, unde verticalele sunt foarte ferme, şi înfloriturile, puţine. Instrumentele cu vârf rotund creează curbe frumoase, aproape de rococo. Acestea sunt mai pe gustul meu, firea mea nu este foarte riguroasă, dar am scris şi invitaţii de nuntă în stil Art Deco – mamăă, a fost o muncă atunci…
Poate e mult spus că inventez stiluri de a scrie. Îmi vine din mână, e ca şi cum cineva dictează mâinii mele cum să împletească literele, cum să le lege una de alta.
Şi la revista la care lucrez acum, „Nunta“, Carmen Ioniţă m-a lăsat să-mi fac damblaua cu scrisul şi l-am folosit pe fiecare dintre coperte.
Bine, bine, am înţeles cum e cu scrisul pe hârtie, dar cum ai ajuns la scris pe haine?
„Cloceam“ de prin iunie ideea asta, dar nu ştiu să-ţi spun sigur de unde a pornit. Simţeam că e ceva care trebuie să împletească armonios cuvintele cu moda (deşi nu neapărat, eu pot să scriu şi pe fețe de pernă!). Cuvântul scris pe haină, „purtat”, intră cumva în raport cu purtătorul. Nu vreau să sune a filosofie, dar asta simt. Am început făcând foarte multe probe – am scris pe cămăşile mele, am scris pentru prieteni… Aşa mi-am dat seama de ce nu trebuie să scriu pe tricouri.
Chiar, de ce să nu scrii pe tricouri?
Nu ştiu, mi se pare că se bagatelizează ideea.
Dar numele brandului, Grafemeride, de unde vine?
Nu eu l-am inventat, din păcate, şi mi-e ciudă! 🙂 Art Directorul cu care lucrez toate proiectele mele în print mi l-a sugerat şi mi-a plăcut foarte tare. Cuvântul e o asociere între „grafem“ – cea mai mică unitate semantică a unei limbi scrise – şi termenul de „efemer“, trecător. Cuvântul scris, textul cu un anume înţeles, pus pe cârpă, pe pânză, poate că e mai efemer decât cuvântul scris pe hârtie, pe pergament sau pe pereţii unei peşteri, dar are alt raport energetic cu tine, ca purtător. Te îmbrăţişează, trăieşte odată cu tine.
Şi cine alege ce text apare scris pe o haină, tu sau persoana care urmează să o poarte?
În 90% dintre cazuri, eu aleg. De exemplu, Liliana Țuroiu Udrea, creatoarea colecţiei „Zestrea“ – ce conţine piese caligrafiate de mine şi expuse acum la Pelișor – m-a rugat să-i scriu pe o bluză business ceva legat de artă. Şi am găsit citate din Brâncuşi! A decis să scriu cu nişte litere drepte, care au un anume soi de asociere una cu alta. Pe cămăşile care au alură de cămaşă populară românească, de ie, scriu ceva ce să se potrivească. Pe una am scris „Nunta Zamfirei“, de George Coşbuc, pe alta am scris nişte balade vechi culese de St. O. Iosif. Pe o cămaşă cu linie mai modernă, care are ceva din „straiul“ contemporan urban, am scris Scrisoarea I de Eminescu. Toată! Am simţit că asta merită acea cămaşă! Am mai scris versuri de Nina Cassian, Nichita Stănescu, Ana Blandiana… Dar și fragmente de proză – căci așa l-am redescoperit pe Calistrat Hogaș, de exemplu.
Dar cum îţi dai seama că un text încape pe o cămaşă?
Măsor! Întâi scriu pe o hârtie şi apoi apreciez ce lungime are o strofă. Pe un chimono pe care l-am scris acum câteva zile, pe spate, am vrut ca grafia să se încadreze într-un cerc, cu litere foarte mari. Chimonoul era albastru, şi dacă făceam grafia cu litere mititele, nu ar fi fost vizibile. Aşa că am ales să scriu fraza aia celebra din Romeo şi Julieta: „What’s in a name? That which we call a rose by any other name would smell as sweet“.
Şi cum citim pe cămaşă? Unde începe textul şi unde se termină? Există vreo regulă anume?
În general, încep de la umărul drept. Pentru că prima cămaşa pe care am scris-o a fost cu un colind cules de Ioan Sorin Apan, în care explică toată cosmogonia costumului tradiţional românesc: pe umărul drept, pe umărul stâng, pe poale, pe mâneci, pe manşete… e tulburător. De aceea încep cu umărul drept, mă duc spre poale, până jos. Când cămaşa nu-i tăiată până jos, vin aşa, către umărul stâng. Uneori scriu şi pe mânecă, alteori, nu. Pe spatele unei cămăşi am scris, în formă de cruce, o poezie a lui Mircea Florian.
Tot aşa, foarte bizar, a fost cu sonetul 18 al lui Shakespeare, care mi se pare de-o gingăşie şi de-o delicateţe extraordinare. Pe acela l-am scris tot pe un chimono, care e un veşmânt foarte feminin. L-a purtat buna mea prietenă Ana Barton, la lansarea ultimei cărți, la Humanitas.
Poemul Ithaka, de C.P. Cavafis, l-am scris pe nişte straturi de voal rectangulare, suprapuse, de lungimi diferite, prinse toate pe o bară. Câte o strofă sau câte două pe cele cinci-șase fâşii. Nu-mi venise ideea de la început, dar pe măsură ce lucram, şi mai și oftam, îmi dădeam seama că fâşia de voal se unduieşte sub răsuflarea mea. Iniţial am vrut să le prind pe o ramă, dar apoi mi-am dat seama că acele bucăţi de voal scrise trebuie să atârne undeva deasupra unei surse de căldură şi mişcarea aerului să le facă să se unduiască precum valurile. A ieșit foarte mișto construcția aceea, dar, bine, acum stă la mine acasă, atârnată de colţul şifonierului! 🙂
Păi de ce nu o expui undeva?
Pentru că mi-a făcut fiu-meu o surpriză de ziua mea: mi-a dăruit un site şi un magazin online. Grafemeride.com. Încă nu e activ, dar va fi după ce voi reuşi să fac ordine în folderele cu poze; munca adminstrativă nu mă amuză; nu sunt cel mai organizat om, of.
Întorcându-mă la texte, ideea e că nu pot scrie orice. Depinde de destinatar, dacă este o comandă. Depinde de materialul respectiv – ca una e panza robustă, ţărănească, şi altfel se lucrează pe voalul transparent ca un abur.
Cerneala pentru scris pe haine unde o găseşti?
E o cerneală specială. Am încercat tot ce se găseşte în România – unele scriu gros, altele subţire, unele negru intens, altele gri apos. Eu scriu, de fapt, de două ori textul. Întâi fac „scheletul“ subţire al textului, apoi revin şi umplu, îngroş, adaug elemente grafice pentru fiecare literă în parte. Uneori intervin cu desene, flori, lujere, arabescuri, siluete. Îmi place foarte mult şi e provocator, pentru că niciun text nu seamănă cu altul. Nu pot obţine două la fel.
Şi dacă greşeşti, ce faci? Că nu ai buton de Undo, ca la computer… Şi nici cu guma nu poţi să ştergi.
Mi s-a întâmplat de extrem de puţine ori să greşesc. Am sărit câte o literă, dar volutele astea îmi dau voie, cumva, să strecor după aceea litera uitată. O fac mai mică sau o fac mai sus sau mai jos. Beleaua e când uit un cuvânt! Atunci e o provocare! 🙂
Nu pot să folosesc acea acoladă, pâlnia de cuvinte uitate – ar fi funny, însă trebuie să mai „uit“ şi în altă parte, ca să pară că aşa a vrut autorul, că e un demers artistic, că totul e asumat. Aşa cum sunt asumate şi inegalităţile – aceste imperfecțiuni dau valoare lucrului de mână. Artizanul n-o să facă niciodată ce face robotul. Din fericire!
Deci, dacă uit un cuvânt, şi-mi dau seama, modific formatul în care scriu, mă joc, dezvolt mai multe ramuri pornind din zona cuvântului lipsă, astfel ca totul să capete un înţeles.
Deci găseşti o soluţie creativă, până la urmă!
Da. Una dintre lucrările mele favorite a ieşit dintr-o greşeală. E vorba despre un copac pe care nu voiam să scriu cuvântul „iubire“, dar în loc să-i fac trunchiul cu fibră lunguiaţă, eram cu gândul brambura şi l-am făcut tot cu rotocoale, cum făcusem coroana. Şi am zis băi, nu-i ok, trebuie să repar cumva. Şi aşa a ieşit trunchiul pe care scrie IUBIRE, care a plăcut foarte mult doamnei care l-a primit în dar.
Cam cât timp îţi ia să scrii pe o cămaşă?
Depinde. Cel mai mult am lucrat la ia aceea pe care am scris toată Scrisoarea I. Pentru că am scris şi pe spate, şi pe mâneci, şi pe piept, după „geometria” iei tradiționale. Mi-a luat o săptămână, am zis că nu mai fac în viaţa mea aşa ceva! Altfel, în general, îmi ia două-trei zile, pentru că dacă mă apuc, nu am stare până nu termin, şi numai cu asta mă ocup. Neterminate am acum, acasă, doar două lucrări: m-am apucat să scriu pe una în oglindă, simetric, şi fiecare frunză, floare, pasăre, să fie făcută din cuvinte.
Sună minunat! Cred că deja te-au năpădit doritorii…
Da, lumea a început să întrebe, să fie interesată. Am un profil de Facebook, Grafemeride, unde pun poze. Pot să fac şi la comandă, cu textul propus de persoana care va purta cămaşa – de exemplu, mi-a comandat cineva o bluză cu citate latineşti! Foarte bine, latineşti să fie! Am o prietenă care a vrut „Greierele şi furnica“ în franceză, în original. Şi i-am scris fabula pe poalele unei rochii albe, de in.
Nu iese vopseaua la spălat, nu?
Nu, nici vorbă. Tușul este conceput pentru suport textil; dar, față de indicațiile producătorului, am probat şi răsprobat, să văd dacă iese, şi nu iese nimic. Pe cât posibil, hainele scrise trebuie spălate de mână, cu apă călduță, fără înălbitor. Dacă e vorba de mătase extrem de fină, se pot duce la curăţătorie. Eu am făcut proba cea mai dură: o bluză de in, scrisă, băgată în maşina de spălat, la 90oC, şi am pus şi înălbitor. Era a mea, nu conta. Ce s-a întâmplat a fost că negrul acela foarte, foarte intens s-a decolorat o nuanţă sau două – dar efectul mi-a plăcut, era în acord cu aspectul general al cămășii (foarte veche) și cu textul – un citat din Anton Pann.
Pe rochii de mireasă ai scris? Sau te gândeşti să o faci?
Încă nu m-am învrednicit. Dar am o rochie de mireasă (am cumpărat-o special de la târgul de nunţi) pe care vreau s-o scriu, şi m-am tot gândit ce text să aleg pentru ea. Un citat din „Cântarea cântărilor“ mi-ar plăcea, dar să vedem, poate cine o va purta nu are feeling de-ăsta religios. Mă mai gândesc.
Ai în minte vreun text pe care ţi-ar plăcea să-l scrii, dar încă aştepţi haina potrivită pentru el?
Aştept momentul potrivit şi haina potrivită pe care să scriu ceva din Dante. Din literatura renascentistă, sau poate un poem medieval.
Există şi texte pe care nu le-ai scrie?
E mult spus că nu le-aş scrie… le evit. Luceafărul, de exemplu, sau citate din „Micul prinţ“. Sunt texte valoroase, superbe, dar bagatelizate prin îndelunga folosire. Publicul, clientela e foarte eterogenă şi trebuie să-ţi imaginezi ce ar plăcea fără să faci mari concensii mediei, mediocrului, rapid depistabil și prea ușor de etichetat. E ca la revista pentru mirese: de măritat, se mărită şi asistente universitare, şi fete fără pretenții extrem de intelectuale. Pe primele nu trebuie să le dezamăgeşti oferindu-le lucruri foarte clișeistice, iar pe celelalte să nu le intimidezi, să fie nevoite să te citească cu mâna pe dicţionar. Trebuie găsit un ton potrivit pentru amândouă. Aceasta este una dintre marile probleme şi când vrei să faci presă de calitate, şi când vrei să scrii pe haine. După 17 ani de lucru în presa scrisă, țin la aceeași chestie esenţială, e o lege pentru mine: trebuie să flatezi întotdeauna inteligența cititorului. Să nu-l iei de prost. Fiindcă dacă omul a dat un leu sau douăzeci de lei pe o revistă, şi acolo găseşte standardizări, texte luate cu copy/paste de pe net, va fi dezamăgit.
Dar dacă cineva îşi doreşte să-i scrii pe cămaşă un citat banal, clișeic, cum sunt cele care se share-uiesc pe Facebook, ce-i spui?
Să-ţi spun de ce n-aş refuza: e ca-n arhitectură, dacă clientul îşi doreşte o casă orientală în mijlocul deltei, îţi faci datoria morală şi-i spui că nu-i ok din motivele următoare. E un moment până la care scuzi compromisul. Am trecut de vârsta la care să zic „Eu niciodată n-o să fac aşa ceva!“. Până la urmă, imaginea clientului e comentabilă și taxabilă, nu (doar) a executantului.
Te-ai întors, cumva, prin Grafemeride, la designul vestimentar, pe care l-ai abandonat acum ceva vreme, deşi ajunseseşi un nume cunoscut în branşă.
A, asta a fost înainte de a intra în presa scrisă. Eu, după ce am terminat facultatea, am lucrat doar o jumătate de an ca arhitect. Pentru că îmi plăcea foare mult moda, încet, încet, mi-am făcut un business, se chema Look Design. Am avut un magazin pe strada Colței, chiar la Universitate. Am avut şi atelier, opt croitorese lucrau pentru mine. Din păcate, însă, nu am o minte setată pe profit; sunt un manager prea subiectiv. Făceam multe lucruri gratis, făceam multe cadouri, prezentări de modă… Prima mea prezentare de modă a fost la Sala Palatului, a doua la teatrul Bulandra. Îţi dai seama cum era? Închiriam sălile acelea! Dar nu scoteam bani suficienţi încât să fie sustenabilă afacerea. O afacere care a durat, totuşi, şase ani. Aşa cum Eli Lăslean îi face azi ţinutele doamnei Iohannis, eu, când a fost învestit în funcţia de Preşedinte domnul Emil Constantinescu, m-am ocupat de ţinuta doamnei Nadia Constantinescu, era clienta mea; a fost o onoare, doamna Constantinescu era de o exigență stimulatoare.
Eu ar fi trebui să fiu lăsată cu cărţile, cu revistele, cu materialele mele… Am un simț tactil anormal de acut: pot să-mi dau seama, pipăind o ţesătură, ce compoziţie are, ce procentaj. De-aia îmi şi place să calc, sunt printre puţinele femei care calcă rufe cu frenezie, pentru că e vorba, şi acolo, de raportul meu cu ţesătura, cu textilul… Îmi place să ating, să pipăi materialul, să aleg ţesătura, să stabilesc croieli, să ştiu ce şi unde trebuie să scriu pe o haină.
Îți dai seama ce provocare au însemnat cele trei călătorii în Thailanda, unde mă loveam de mătăsuri la tot pasul – de aia le-am și dedicat un capitol în cartea mea, un text care a apărut și în revista National Geographic.
Cumva, tot traseul meu personal și profesional a combinat pasiunea de vedea cu cea de a arăta, de a expune și a împărtăși emoții. Acum, aș zice că îmi provoc caligrafia – care e mai mult decât o „scriere frumoasă”, ci un dans grafic armonios al literelor și semnelor. Căci hainele cuvântate de mână au identitate, presupun simboluri, sunt însemne spre bună purtare.
Proiectul Grafemeride este un soi de reverență față de echilibrul dintre arhitectura veșmântului și frumusețea cuvântului.
Grafemeride, de Anca Ciuciulin
