joi , 9 iulie 2020

Brad Vee Johnson: „Indiferent cât talent, experiență și capacitate aș avea, nu ar fi niciodată respectate în România”

Brad2

Încerc să înțeleg cum un om poate să renunțe la tot și să decidă să-și schimbe viața complet. A meritat?

Ei bine, mie mi s-a părut că mai degrabă viața a luat această decizie pentru mine! Dacă ai afla că ai un copil undeva în lume, absolut accidental, n-ai fi curioasă să afli cum este, cum a crescut, n-ai vrea să fii parte din viața lui? Poate că nu oricine ar simți astfel, dar eu așa am simțit. Mereu mi-am ascultat vocea interioară, care este ca un compas ce-mi spune când și unde trebuie să fiu. Așa cum am știut că era timpul să plec din Suedia, Adrian a apărut în viața mea și am știut că el era sensul rămânerii mele în România, ca să-l pot cunoaște.

Ce a fost grozav în legătură cu viața ta în România?

Faptul că mi-am cunoscut băiatul, faptul că am cunoscut câțiva oaameni minunați, care-mi sunt în continuare prieteni dragi și apropiați și faptul că m-am redescoperit pe mine însumi, căci mă pierdusem în perioada șederii în Suedia.

Și care a fost cea mai mare dezamăgire a ta?

Aceea că nu am putut avea un impact mai mare asupra scenei și că oamenii mă vedeau mai degrabă ca pe ceva ce putea fi folosit, și nu respectat și tratat ca un prieten adevărat.

Ai avut vreodată sentimentul că ești prea bun pentru acest loc? Eu te-am auzit cântând de mai multe ori, și de fiecare dată mă întrebam același lucru: ce caută tipul ăsta aici?!

Da, l-am avut. De fiecare dată când urcam pe scenă alături de o trupă cu mult sub nivelul muzicienilor cu care eram obișnuit să cânt, și mi-am petrecut acel moment muncind de două ori mai mult ca să duc în spate atât trupa, cât și spectacolul, în loc să fiu lăsat să fiu artistul care sunt.

Am fost curtat de fiecare casă de discuri din România când am ajuns, iar când în sfârșit am semnat cu Roton, nu aveau nici cea mai mică idee despre ce să facă mai departe cu mine! (zâmbește) Apoi, am încercat să merg la CAT Music, la solicitarea lui Dan Popi, a cărui idee era să mă asocieze cu una dintre artistele lui, pentru a o ajuta să pară „marfă” internațională. Mi-a spus (n.r. Dan Popi), după ce am înregistrat un demo cu Connect-R, că trebuia să cânt într-un mod mai „amator” dacă aveam de gând să reușesc în industria muzicală din România! (râde) Poți să crezi așa ceva? Deci, da, mi-am dat seama că sunt prea bun pentru România.

Să știi că și eu am avut impresia că niciodată nu ai fost promovat așa cum meritai. De ce crezi că s-a întâmplat asta?

Motivul este că, în general, casele de discuri nu știu cum să promoveze o personalitate internațională în România. Abia știu să promoveze artiștii români așa cum trebuie! Sunt prea ocupați să încerce să-i pună pe toți în aceeași categorie muzicală și să nu ia în considerare că există ceva care se cheamă „gen muzical” și că nu toată lumea vrea să asculte stilul „dance music manele”. (râde)

Niciun artist internațional care a venit în România ca să facă ceva nu a fost gestionat în mod corect și a fugit din România țipând! Tiger One și LaGaylia Frazier, ca să numesc doar doi dintre ei. Mie mi s-a părut că acestor case de discuri le plăcea „idea” de a avea un artist de culoare sub contract, dar nu se gândeau foarte mult la ce însemna asta din punct de vedere muzical. Adică, am primit muzică de la diverși compozitori români, și niciunul dintre ei nu a luat în calcul că muzica aceea nu era potrivită pentru cineva cu o voce vintage soul ca a mea. Se pare că, în România, casele de discuri au nevoie să se concentreze mai mult pe artistul pe care îl promovează și pe crearea de muzică, producții și promovare în jurul acelui artist, decât să continue să lanseze același cântec, cu același format și în același stil muzical, fără să fie atenți la cine este artistul, în mod exact… Este o tragedie.

A fost greu să te descurci, financiar, ca artist în țara noastră?

Financiar a fost cu suișuri și coborâșuri… Din fericire pentru mine, am contacte în afara României la care mereu am putut apela pentru spectacole. Și, totodată, am fost și apreciat pentru acele spectacole.

Aici, oamenii au încercat să mă plătească ca pe un artist de origine română, și-mi amintesc de cuvintele prietenilor mei români, care s-au întors în țară după mulți ani petrecuți în străinătate, după Revoluție, doar ca să descopere că lucrurile nu se schimbaseră, de fapt: divina Mihaela Mihai! Când ne-am întâlnit prima oară mi-a spus: Brad, nu le permite niciodată să te trateze ca pe un român, pentru că asta vor face dacă-i lași! Tu ești un artist internațional, să nu uiți asta! Am iubit-o și am respectat-o pe acea doamnă, m-a învățat multe despre locul în care mă aflam când am ajuns la București, și a avut un rol important în a mă impune în domeniu. A încercat să înființeze o adevărată uniune a artiștilor, dar când a dat nas în nas cu birocrații care nu dădeau doi bani pe artiști și drepturile lor în România… Învinsă, deziluzionată și descurajată, Mihaela s-a întors în Franța, unde trăiește acum… fericită din nou.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus