LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Sunt câteva lucruri pe care-mi cheltuiesc banii fără pic de regret. Vacanțele memorabile, mâncarea bună, hainele bine făcute – astea sunt lucruri la care nu mă zgârcesc, pentru că știu că-și merită nota de plată. La capitolul sclifoseli intră cosmeticele și, mai ales, agendele și pixurile, de care nu mă satur de vreo 30 de ani încoace.
Mare amor am pentru papetărie și instrumente de scris, de când mă știu! Cea mai timpurie amintire a mea legată de asta e de când aveam doar câțiva ani – nu știam, încă, să scriu, dar îi cotrobăiam constant maică-mii prin geantă, să văd ce pixuri mai avea de la serviciu și să le testez. Mă fascina și agenda ei neagră, groasă și plină de notițe pe care nu le înțelegeam, dar mi se păreau extrem de interesante. Când o să fiu mare, mă gândeam, o să am și eu o agendă din asta, ba chiar mai multe! Și pixuri, o să am multe pixuri, să nu mă plictisesc de același. Așa am zis, așa am făcut: am avut de-a lungul anilor niște agende superbe, pe care mi le remarca toată lumea, iar la pixuri stau foarte bine, dintotdeauna: jonglez cu vreo trei odată, cel puțin. Pentru cei ca mine, care au pasiunea asta bizară: aici găsiți pixuri și produse de papetărie de tot felul, iar dacă sunteți de modă veche și preferați stiloul, aici e de voi!
Despre penarul fabulos, venit din spațiu
Ca orice copil care a prins Revoluția la o vârstă fragedă și apoi marea occidentalizare de la începutul anilor ’90, nu pot uita fantasticele pachete din Germania pe care le primeam, din când în când, de la rude și prieteni. Mă bucurau enorm dulciurile, dar îmi sclipeau ochii la rechizitele pentru școală cu care eram răsfățată. N-am să uit, maică, primul penar nemțesc pe care l-am primit pachet și care arăta, pentru mine, ca un obiect din spațiu! Era un meteorit rar, mov cu imprimeuri colorate, și era baban tare, că avea vreo șapte compartimente – pentru stilouri, pentru creioane și gumă, chenare, echere, compas, rigle de diferite dimensiuni… Se deschidea în trepte, tot uimindu-te, până te lăsa complet paf când îl vedeai pe tot. Doamne, ce minunăție! Și știți ce-i grozav? Că așa de tare m-a impresionat, așa de bine mi s-a întipărit în memorie bucuria aia, încât o pot retrăi și azi, la aceeași intensitate. Îmi amintesc exact momentul în care am deschis penarul și mi se face pielea de găină și inima cât casa! 😊
În liceu, pentru că nu-mi plăceau caietele standard pe care le găseam prin librării, obișnuiam să rup pagini de revistă (cu reclame sau fotografii frumoase) și să îmbrac copertele cu ele. Eu și prietenea mea Dana ne-am decorat așa toate caietele cu iz comunist și aveam cele mai cool caiete din tot liceul! Pixuri nu prea foloseam, dar aveam creioane mecanice șmechere, iar mine…? Hăhă, cât cuprinde!
În facultate, în schimb, am dat în boala pixurilor. 😕 Boală-boală, pe cuvânt. Căram după mine, zi de zi, cam 10-12 pixuri de diferite feluri și culori, iar asta mă făcea să mă simt în siguranță. Dacă aveam pixuri destule, știam că totul va fi bine. Nu mă întrebați de unde am căpătat acest sindrom, că, Doamne, iartă-mă, n-am dus lipsă de pixuri niciodată. M-a ținut toată facultatea, iar apoi, ghiciți ce s-a întâmplat! Am început să lucrez în presă, ceea ce însemna că – deși îmi scriam articolele la calculator – aveam permanent nevoie de pixuri pentru notițe, informații, declarații și alte materiale pe care le adunam înainte să mă apuc de treabă. În geanta mea atârnau greu nu cosmeticele sau alte chestii femeiești, ci pixurile, pixurile, pixurile! Și agendele, că aveam două – una scrisă îngrijit, cu numere de telefon și informații utile, și alta cu declarații adunate de pe la oameni, scrise într-un hal de neînțeles pentru cine ar fi aruncat o privire peste ele. Am și acum agendele alea, le iubesc și le păstrez, ca să-mi amintesc mereu că, odată, chiar am fost ziaristă. 💔
***
V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!
Semnat de Corina Stoica
