Cum am învățat, în trei luni, o limbă pe care o uitasem

foto

Maică-mea începuse să aibă probleme serioase de comunicare cu mine, când aveam vreo trei-patru ani. Pentru că-mi petreceam jumătate din zi în casa dădacei mele săsoaice, unde se vorbea numai germană, acasă încropeam o combinație bizară de română cu nemțească, din care mama nu pricepea atunci prea multe. Ce să înțelegi când copilul îți spune „vreau Mark”?!

„Mark”, sau „Knochenmark”, înseamnă „măduva spinării”. Sună barbar, dar asta îmi plăcea să mănânc, când eram mică, măduvă scoasă din osul de vită fiert pentru ciorbă și întinsă pe pâine prăjită, cu un praf de sare deasupra.

În satul meu din Transilvania trăiau mulți sași, ei au dat și numele locului: „Vulcan” vine de la „Wolkendorf”, din germană, și înseamnă „satul norilor”. Nu doar dădaca mea era săsoaică, ci și nașii mei, mulți dintre vecini și dintre prietenii cu care mă jucam, așa că am avut noroc să cresc așa, între două culturi, fiecare splendidă în unicitatea ei, și auzind și vorbind în permanență două limbi. Nu știam pe atunci cât de mult îmi va folosi asta în viață, chiar dacă, de pe la șapte ani, cât aveam când s-a întâmplat Revoluția, n-am mai vorbit germană decât foarte rar. După ’89, când s-au deschis granițele, sașii au plecat în Germania, și astăzi mai sunt foarte puține familii de-ale lor în sat. Eu am intrat la școală în același an, școală românească, unde am pierdut total contactul cu limba germană. Până în 2013, când am ajuns la ea acasă.

„Clipește sau mișcă un deget dacă înțelegi”

Vă gândiți, poate, că în momentul în care am ajuns în Germania, la 31 de ani, am început să sprechuiesc imediat cu nemții, de parcă asta aș fi făcut dintotdeauna. 🙂 He-heee! Înțelegeam cam 70 – 80 % din ce vorbeau, scriam relativ corect după dictare, citeam perfect orice text, dar nu puteam rosti mai mult de câteva cuvinte de bază. Rar un sentiment mai frustrant ca ăsta: să înțelegi ce se vorbește în jurul tău, să vrei să participi la o discuție, dar să ai gura ca și cusută! Îmi imaginam că așa se simt oamenii care au trecut printr-un accident ce le-a afectat centrul vorbirii, și cărora li se spune „clipește sau mișcă un deget dacă înțelegi”. N-am putut suporta sentimentul ăsta, așa că am făcut tot ce am știut ca să (re)învăț germana. Mi-am cumpărat un caiet în care îmi notam cuvinte, reguli gramaticale, conjugări de verbe și făceam exerciții. Mă uitam, zi de zi, măcar o jumătate de oră, la cursuri de germană pe YouTube. Găteam cu radioul pornit și uneori repetam ce spuneau, ca o caraghioasă, ca să-mi exersez pronunția. Citeam cărți pentru copii, iar când ieșeam în oraș, la vreo terasă, aveam mereu cu mine o revistă și un pix, cu care subliniam toate cuvintele pe care nu le știam, iar acasă le căutam în dicționar și mi le notam în caiet. Dar, mai ales, am vorbit! Mult! Mult și foarte prost, la început, desigur! În scurt timp nu mi-a mai păsat că mă exprimam ca un copil de trei ani, care nu putea lega o frază corectă. Fratele meu (care vorbește germana excelent) mi-a dat un sfat foarte util: asta e cheia, când înveți o limbă, să nu-ți fie frică și să nu-ți fie rușine!

Un alt exercițiu care m-a ajutat enorm a fost să citesc cu voce tare. Orice prindeam: pasaje din cărți, articole din ziare și reviste, orice. Făceam asta și când eram în clasa a patra și începusem să învăț engleza, citeam de una singură prin casă diverse texte. Deși eram copil și nu știam prea bine ce fac, am ajuns în timp să înțeleg mai bine pornirea mea instinctivă: nu poți învăța cu adevărat o limbă străină până nu te auzi vorbind, mult, cât se poate de mult, până când simți că limba aceea e a ta, că face parte din tine, că te-ai născut cu ea în urechi și pe buze și că a-i rosti cuvintele e cel mai natural lucru din lume! E extraordinar când ajungi în acel punct, și-apoi când realizezi cât de elastică ți-a devenit mintea și câte conexiuni începi să faci, inconștient, cu limba ta nativă și cu altele pe care le știi.

… Până când, din senin, m-am trezit vorbind

După vreo trei luni petrecute în Deutschland, vorbeam cursiv, chiar dacă făceam – și încă mai fac – o mie de greșeli pe minut. Pentru că în jurul meu se vorbea numai germană și pentru că am făcut tot ce-am putut ca să mi-o apropii din nou, memoria a început să acceseze o mulțime de date la care până atunci nu putusem să ajung. Le simțisem îngropate undeva în adâncul minții, ca într-o fântână al cărei capăt nu-l puteam atinge. Până când, din senin – așa mi s-a părut mie, dar a fost un proces de câteva luni – m-am trezit vorbind. Îmi pare rău că am plecat, vara trecută, după aproape doi ani petrecuți la München, tocmai când urcasem la un nivel ceva mai bun și puteam purta lejer o conversație.
Acum, de șase luni, trăiesc în Statele Unite. Engleza mi-a fost dintotdeauna mult mai familiară, am studiat-o la școală ani de zile, și-apoi am folosit-o foarte mult în meseria mea. Dar totuși, mă enervează că și azi, după atâția ani, încă descopăr o mulțime de cuvinte pe care nu le știu. Întreb ce înseamnă sau să mă uit repede pe Google, dar de mare ajutor mi-e faptul că citesc, în ultima perioadă, numai cărți în engleză. Iar Kindle mi-a devenit cel mai bun aliat, pentru că are o funcție pe care, din păcate, cartea din hârtie nu are cum să ne-o pună la dispoziție: când întâlnești un cuvânt pe care nu-l știi, e de ajuns să-l selectezi, iar Kindle îți afișează imediat definiția din dicționar. Multe cuvinte învățate așa m-am trezit folosindu-le în conversații de zi cu zi, deci, da, ajută foarte mult. Așa cum ajută faptul că mă uit la filme fără subtitrare, că ascult radio, că vorbesc mult, fie cu alții, fie de una singură, în gând! 🙂 Cărțile în engleză sunt ușor de găsit acum, dar dacă vreți să nu plătiți sume enorme pentru ele, uitați-vă și pe elefant.ro, care în perioada asta au prețuri foarte bune – sub 10 lei pentru multe dintre volume.

Sete de învățat limbi străine vă doresc!

Semnat de Corina Stoica