Dan C. Mihăilescu: „Libertatea este cel mai greu şi mai demn jug de purtat”

O conversație cu istoricul și criticul literar Dan C. Mihăilescu este o desfătare pentru spirit, indiferent de tema aleasă. „Omul care aduce cartea” la televizor, într-un peisaj media cotropit de trivial, reușește să creeze o oază de liniște și de frumos prin fiecare lume pe care o evocă, literară ori de alt fel, amintindu-ne de lucrurile importante, îndemnându-ne la reflecție. LaRevista.ro, în dialog cu Dan C.Mihăilescu.

Ce credeţi că e „putred” în România? Ce credeţi că-i lipseşte?

Răul cel mai mare îl reprezintă continua ţiganizare (fie brutală, făţişă, fie insidioasă) a sufletului colectiv. Asta înseamnă netrebnicie, delăsare, improvizaţie, nomadism, risipitorism, vulgaritate, sictir, anomie, trăitul de azi pe mâine, dezinteres distructiv faţă tot ce va să zică durată, temeinicie, statornicie, lege, ordine, autoritate.

Aşa stând lucrurile, evident că-i nevoie de-o infuzie masivă de spirit germano-saxon, adică de disciplina muncii, cultul tradiţiei, respectul pentru ordine, ierarhie, pentru însăşi ideea de Autoritate. Simţ civic, nu spirit de şatră. Când cartea lui Max Weber despre spiritul protestant al muncii va atinge măcar un milion de exemplare în România, vom începe să arătăm altfel.

A avea un best-seller, sau mai multe, te face un scriitor bun ?

De ce plecăm de la prejudecata că succesul se bazează automat pe frivolitate şi pseudovaloare? Adevărat, apar an de an, peste tot în lume, mii de titluri vândute în tiraje uriaşe, dar care fie nu vor intra niciodată în ierarhiile literaturii adevărate, fie dispar din peisaj după câteva luni. Cu excepţiile de rigoare – atunci când subiectul în sine asigură succesul, ori când e vorba de un VIP din domenii sau zone extraliterare – în majoritatea cazurilor trebuie să fii un scriitor bun ca să dai un best-seller. Că nu eşti un scriitor mare, asta e altceva.

Dar dincolo de asta, dacă, să zicem, Numele trandafirului a fost un best-seller, de ce să-l decretăm pe Umberto Eco un autor frivol, la modă, bun de raftul doi, iute perisabil etc.?!? Se vând la fel de bine Coelho şi Ian McEwan, Mark Levy, Stephen King, Anaïs Nin, Tracy Chevalier, Agatha Christie şi Haruki Murakami.

Ce rol consideraţi că au nenumăratele grupuri, sau aşa-zisele „bisericuţe” de scriitori din România? Sunt benefice pentru cultură?

Grupuri, grupări, cercuri, saloane, şcoli, confrerii, cluburi sau găşti literare există dintotdeauna, peste tot în lume. Ca şi, deci, concurenţa, competiţia, invidia, comploturile, campaniile, sforăriile, răzbunările ş.a.m.d. între generaţii sau potrivit apartenenţelor religioase, geografice, sexuale, alcoolice. Câtă vreme climatul de adversitate (ca şi boema, de altfel) stimulează creativitatea şi, în consecinţă, generează valoare – e perfect. Dacă, de pildă, pe Marin Preda succesul Cronicii lui Petru Dumitriu şi ura lui Eugen Barbu l-au înverşunat benefic, ani şi ani, la masa de scris, atunci posteritatea le poate fi recunoscătoare provocatorilor. Acelaşi e cazul astăzi cu, de exemplu, un talent ca Radu Aldulescu, care nu pierde nicio ocazie să hărţuiască, să minimalizeze, să bârfească succesele lui Mircea Cărtărescu: dacă Orbitor îl va determina pe cel care a scris Amantul colivăresei să construiască un edificiu narativ asemănător, jos pălăria, poate cârti liniştit pe mai departe.

Ce părere aveţi despre tinerii de azi? Ce libertăţi aveau înainte de 1990 şi ce libertăţi au acum?

Cei ca mine, formaţi în anii ’70-‘80 ai veacului trecut, trăiam libertatea preponderent pe verticală. Idealism, estetism, extaz aproape mistic la faptele de cultură, solidaritate morală. Asta, pe de-o parte. De cealaltă parte: duplicitatea, şcoala umilinţei şi-a minciunii eficiente, descurcăreala, coabitarea cu mizeria, sărăcia, frigul, acomodarea cu tot ce ţine de filosofia dezastrului, cultura înfrângerii, deriziunea şi paradoxul împlinirii prin eşec.

Dacă stăteam cu orele, aproape zilnic, la cozi pentru toate cele elementare (de la unt, ulei, pâine, brânză, ouă, carne, până la pastă de dinţi, hârtie igienică, vată, sare, săpun, ciorapi); dacă nu am avut voie să ieşim din ţară până în 1990; dacă nu aveam voie să tipărim o carte decât la doi ani şi niciodată nu ne putea apărea fotografia pe copertă; dacă eram obligaţi anual să ne declarăm la Miliţie maşina de scris; dacă nu găseam niciodată locuri la hotel şi nu puteam obţine absolut nimic altfel decât prin mituire, slugărnicie şi trafic de influenţă, în schimb aveam tot cerul culturii deasupra noastră, intram lesne în levitaţie graţie unui spectacol, unui film, unei cărţi, petreceam la bibliotecă tot atâta vreme cât dedică junimea de azi teraselor şi serilor karaoke.

Celor formaţi după’89 libertăţile li s-au oferit, toate, exclusiv pe orizontală. La pachet, brusc şi ameţitor. Libertatea cuvântului (pe scurt, drepturile omului, ceauşismul garantând cu preponderenţă dreptul… la muncă), libertăţi politice, religioase, sexuale, turistice, vestimentare, gastronomice, financiare, arhitecturale… Or, libertatea este cel mai greu şi mai demn jug de purtat. Libertatea nu înseamnă a traversa pe roşu, ci numai pe verde. Libertatea implică în chip absolut – şi deloc paradoxal – supunere. Respectul alterităţii, dreptul la diferenţă, obligaţii, legi, supunerea la ierarhie, la tradiţiile şi duhul locului, spirit civic şi concurenţial. Libertatea trebuie să creeze, nu să distrugă, să coaguleze, nu să dizolve, să înalţe, nu să înjosească.

Răul e că tinerii de azi au fost (dez)educaţi de părinţii şi profesorii din generaţia mea, care în mare măsură s-au comportat aşa cum o fac în general bunicii: dându-le nepoţilor exact ce NU au avut ei în propria tinereţe. Cum ar veni : dacă noi n-am avut  anticoncepţionale, măcar ei să aplice de la şase, şapte ani poziţiile din Kama-Sutra.

Noroc, însă, că timpul le aşează pe toate la locul lor.

Care este cel mai bun citat dintr-o carte pe care l-aţi împărtăşi oamenilor?

Hristos, Noul Testament: „Fiţi buni”.

Semnat de Emilia Zăinel