Dana Dorian: Azi, să urmezi cursuri de canto e ca şi când ai declara că te duci la psiholog

Pe sistemul „A grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple“, eu mi-am dorit să fac un interviu cu Dana Dorian și mi s-a întâmplat. Îmi place de mor de ea încă de pe vremea când susținea o rubrică muzicală într-o revistă de paparazzi, pagini în care lua la puricat, nu întotdeauna foarte amabil, aspecte din industria pop românească. Și mereu mă delectam cu tot ce scria, pentru că mereu îi dădeam dreptate. Ca fan înrăit The Voice, X Factor și American Idol (apropo, sunt zvonuri că ultimul format vine și el la noi), am apucat ferm ocazia de-a sta de vorbă cu Dana și am interogat-o ca un agent FBI. Ea a scos gheruțele la unele întrebări, în stilul onest, asumat, pentru care o admir, și uite așa a ieșit un dialog picant și, cred eu, instructiv pentru cei pasionați de muzică – soliști sau simpli ascultători.

Ce te-a făcut să ajungi antrenor de voci? De ce nu solistă, pe scenă, în prim-plan?

Un răspuns, pe scurt, ar fi: prin alegere. Asta, și nu altceva, mă face fericită. N-am făcut niciun efort în a îmbrăţişa o carieră scenică. Locul meu e în spatele camerelor şi am avut noroc să înţeleg asta din anii adolescenţei. Tot procesul ăsta de formare, de transformare şi, într-un final, de devenire a unui civil, într-un artist, este atât de fascinant şi anevoios, încât e un spectacol grandios în sine. Sunt tare norocoasă! Am privilegiul să respir, prin copiii mei, mai multe cariere la un loc şi, câteodată, în acelaşi timp.

Ai înfiinţat Compania De Artişti Dorian’s Art, o şcoală de muzică, de cântat, ce a „furnizat“ deja participanţi valoroşi la concursurile de talente de pe la noi. Laudă-te, te rog, cu câteva nume, să ştim şi noi cine a trecut prin mâna ta.

Nu numai „de pe la noi“. Am deja artişti internaţionali. Sunt artişti care se bucură de meseria asta, fiecare traducându-şi altfel bucuria. Şi cam atât cu „lauda“ de sine. Pentru mine nu e important să „ştiţi şi voi“. Ei ştiu, eu ştiu şi atât. Ar suna straniu şi impropriu mie o polologhie care începe cu „eu fac“ şi se termină cu „eu dreg“.

Cum poţi să-ţi dai seama că ai talent muzical, că ai voce bună? Îţi trebuie validarea unui profesor de canto sau există nişte metode, nişte tehnici de autoevaluare? Cum află un tânăr (sau un mai puţin tânăr) dacă e cazul să se înscrie la Compania ta sau nu?

Ce de întrebări, toate o dată! (Râde) S-o luăm pe rând. Mai presus de un auz muzical bun, un simţ ritmic şi capacitatea de a reda vocal întocmai ceea ce-ţi propui, îţi trebuie un grad de inteligență obligatoriu şi privilegiul de a avea raţiune. Am cunoscut tineri care nu aveau nicio calitate care să-i recomande pentru studiul unui instrument muzical, oricare ar fi fost acela. Însă erau atât de convinşi că viaţa lor e pe scenă, conturându-şi o carieră de succes într-un viitor imediat, încât era lesne de înţeles că nu îşi putea contoriza, sub nicio formă, talentul. Sau, mai degrabă, lipsa lui. Cu niţică inteligență şi un praf de simţ al realităţii, cel talentat îşi va cunoaşte măsura talentului, fără validarea venită din partea unui profesor.

Cei interesați cum află despre Compania De Artiști?

De pe net, de pe site, de pe Facebook, din gură în gură, din culisele emisiunilor cu şi despre cântat. Ideea e ca acela care ne deschide uşa ştie exact unde a venit şi mai ales de ce.

Se tot vorbește despre voce de cap, voce de piept… Care e diferenţa dintre aceste moduri de a cânta şi cum e mai greu? Am tot auzit spunându-se că vocea de piept te face cântăreţ, în timp ce vocea de cap…

…te face tractorist? Numai atât ai auzit? Eu am auzit că trebuie să urli până îţi sângerează laringele. Am auzit că există pastile minune care te fac din cizmă cu carâmb, privighetoare mezzo soprană. Că dacă mănânci o ceapă crudă, sugi două ouă crude sau iei o lingură de oţet, ţi se deschid chakrele. Am auzit că vibrato este un procedeu tehnic învechit şi mă şi gândeam să le dau câte un e-mail duduii Beyoncé şi amatorilor ăstora celebri, să le zic că-s depăşiţi. Voce de cap, de piept, de nas, de călcâiul stâng… E vorba despre modalităţi de emitere a sunetului. Sunt mai multe metode tehnice de emitere a sunetului, recte mai multe metode pedagogice… care, de obicei, se contrazic între ele. Iar mai nou, cel mai tare profesor e şi cel mai ieftin: nea Youtube. Totul e să discerni informaţia corectă şi potrivită ţie, din oceanul acela de date.

Cu ce fel de solişti e cel mai greu de lucrat – cu cei foarte talentaţi, care scot nativ sunete perfecte sau cu cei care au un firicel de voce, dar trebuie şlefuită?

Talentul este obligatoriu şi nu e negociabil. E vorba despre menire. O ai sau nu o ai. Dar cel mai greu se lucrează cu cei care nu lucrează. Firicelul de voce poate fi crescut, dacă celelalte date există în cantităţile potrivite. Lipsa consecvenței în studiu, sau a determinării, sau a scopului, sau a patimii pentru muzică sunt chestiuni cu care nu poţi lupta, ca pedagog. În rest, totul se învaţă.

E important să cunoşti notele atunci când vrei să devii cântăreţ de profesie? Mulţi dintre cei care participă la Vocea sau la X Factor afirmă uneori cu o oarecare mândrie că n-au studii muzicale şi n-au luat lecţii de canto. Nu ăsta ar trebui să fie primul pas atunci când îţi doreşti mai mult decât să cânţi sub duş?

Cred că sunt două erori majore. Prima se referă la percepţia muzicii, din două perspective. Cântatul acasă, în baie, sau la cluburile de karaoke este hobby. Cântatul pe o scenă profesionistă este profesie. Mi se pare, aşadar, că pregătirea profesională ține atât de decență, cât şi de traducerea fidelă a cuvântului profesionist. Evident, istoria muzicii notează şi excepţii de la regulă, prezentându-ne mulţi artişti reali care, la momentul în care şi-au dobândit notorietatea, n-aveau habar de nimic, ci s-au sprijinit exclusiv pe talent. Unii dintre aceştia au fost consideraţi genii. Problema e că, la noi, piaţa e plină de excepţii. Așadar, ori piaţa noastră muzicală e plină de genii, ori nivelul de pretenţii profesionale este înfiorător de scăzut.
A doua eroare este emfaza cu care unii declară că nu au studii muzicale, de parcă ar declara pe proprie răspundere că nu au boli venerice. Pe undeva, nu e vina lor. Au înţeles, prin logica exemplelor văzute la televizor, că au mai multe şanse în a fi luaţi în serios, pe termen lung, dacă se dezic de studiu. E o vânătoare de vrăjitoare ale căror victime nu-şi doresc să fie. Traversăm o perioadă în care a urma cursuri de canto sau a avea un profesor antrenor nu e un demers care să fie privit cu respect. E ca şi când ai declara că te duci la psiholog. „Uuuu, deci ai o problemă!“

Madonna și JLo – iată două exemple de superstaruri care nu deţin voci spectaculoase, dar au ajuns nume de referinţă în muzică pop. Între timp, voci excelente se zbat în anonimat, trec de la un concurs de talente la altul şi tot degeaba. Ce-ţi trebuie, de fapt, în meseria asta, ca să răzbeşti? Unde greşesc cei care nu reuşesc să se impună, să ajungă cunoscuţi?

Întrebarea asta, în sine, este o greşeală de judecată. Dacă ar exista o cheie universală a succesului, oricât de bine ar fi ea zăvorâtă, s-ar cunoaşte. Aşadar, în lume, ar exista doar oameni de succes, indiferent de domeniul lor de activitate. Câteodată ține de insistență. Altădată ține de psihic. Uneori de pârghiile pe care le ai… sau nu le ai. Iar când tot efortul pe care l-ai făcut nu reuşeşte să te propulseze acolo unde ţi-ai dorit, atunci putem vorbi despre noroc sau, în cazul acesta, despre neşansă.

Crezi că există la noi solişti care sunt mai buni decât par? Că mai slabi decât par sigur există… Mă gândesc la Andreea Bănică, de exemplu. Îmi amintesc că acum câţiva ani a fost invitată la emisiunea „Atenţie, se cântă!“, şi Horia Moculescu a rămas cu gura căscată când a auzit-o cântând cu Direcţia 5. I-a şi spus că nu se aştepta ca ea să cânte atât de bine. Tu poţi să-mi dai vreun exemplu de genul ăsta, de voce bună nepusă în valoare sau umbrită de o imagine frivolă?

Pot, dar de ce-aş face-o? Pe de altă parte, de multe ori producătorii cer piese difuzabile, în care barometrul calităţii unei piese constă în a da ritmic din cap şi de a suna „într-un anumit fel“. Acest „într-un anumit fel“ e Dumnezeul hitului. Aşadar, dacă asta se cere, rişti să „strici“ piesa cântând-o şi să ratezi difuzarea. Cu alte cuvinte, pentru mulţi, tot ceea ce contează este difuzarea pe posturile comerciale de radio, iar concesiile se croşetează tocmai pe marginea şi în întâmpinarea acestei dorinţe, conformându-se cerinţelor. Evident, rareori în respingerea unei piese în drumul ei spre ascultător, se şi explică motivele reale ale refuzului şi ce din „anumitul fel” nu a fost respectat. Dar, pe de altă parte, Fuego – ca să dau doar un singur exemplu – nu va fi difuzat pe radiourile comerciale nici dacă ar emigra în Burkina Faso, însă nu pare să-i pese sau să-l afecteze asta. Are suficiente concerte şi publicul lui dedicat.
Eu mi-aş dori să o aud pe Nico. Să deschid radioul din maşină şi să mă însoţească la drum, cu vocea ei minunată, cântând piese minunate. Zilele trecute mă gândeam la ea şi la clasa ei artistică. Pff, are România asta niște voci, nişte artişti…. Ajunşi, în doar zece ani, din lumina topurilor, în underground!
Şi mai e un aspect: cu doar câteva excepţii, artiştii care erau pe val acum zece ani, tineri, de altfel, nu mai sunt difuzaţi. S-au „învechit“, chiar dacă ei au azi în jur de 30 ani. Mai bine iei două duzini de voci slabe, confecţionate în studiouri, şi te-ai scos pentru două sezoane. Ăsta e un alt motiv pentru care, la premiile pseudo-muzicale, rareori aceia care cântă live au şi ceva de spus muzical, eventual fără să falseze ca nişte orătănii alergate cu securea prin ogradă. Sunt şi artişti mari care pot nimeri o zi proastă, dar pe care, prin virtutea experienţelor, nu îi poate nimeni bănui de amatorism. Eu vorbesc despre aceia care, într-o zi bună, au norocul să termine cântecul în tonalitatea în care l-au început, fără să existe în piesă vreo modulaţie.

Ce părere ai despre oversinging – nu ştiu cum să traduc, cântatul demonstrativ? Există aşa ceva sau cei care nu pot îi invidiază pe cei care pot să facă „floricele“, să-şi speculeze la maximum calităţile vocale? Adevărul e că eu, ca simplu ascultător, simt uneori că solistul îmi transmite „Uite ce voce mişto am“, în loc să-şi asume partitura şi versurile, să intre în poveste, să transmită emoţie… În special la concursurile de talente, gen Vocea sau X Factor, simt asta.

Sunt chestiuni diferite. Cântatul demonstrativ nu are legătură cu calitatea vocală, „cu floricele sau fără floricele“, ci cu supralicitarea interpretării. Câteodată, supralicitarea asta face diferenţa dintre un artist şi Artistul. Alteori, când artistul nu justifică emoţional demonstraţia vocală, ceea ce se aude este doar un abuz, o risipă inutilă de sunete, de decibeli. Sunt voci care nu fac melisme, ci cântă cât se poate de „drept“, însă când le apucă urlatul demonstrativ, efectul este acelaşi. Iar în privinţa „floricelelor“, nu acestea deranjează, ci numărul lor. Că dacă îmi cânţi câmpuri de zambile cu tot cu maci, îmi vine să bag secerătoarea.

Voiam de mult să întreb chestia asta: cei care cântă live de ce au o cască în ureche – la ce le foloseşte şi ce aud prin ea? E obligatorie? 🙂

E o modalitate tehnică prin care controlezi atât ceea ce auzi că scoţi pe gură, cât şi ceea ce scot alţii prin instrumentele lor. E un suport. Asta nu înseamnă că dacă nu ai casca, nu ştii să cânţi sau eşti surd.

Ce ai face dacă, să zicem printr-o minune, ai putea să conduci lumea muzicală din România?

Hahaha… deci vrei să bat câmpii. Ok. Aş fi un tiran înfiorător, urât în masă. (râde)
Aş face, pentru un an, o rocadă între cei o care se aud pe radio şi o parte din cei care nu se aud nicăieri. Din cei care sunt azi pe radio aş păstra vreo cinci. În rest, pe ceilalţi, i-aş ajuta, prin consiliere, eventual psihologică, să-şi găsească menirea în alte meserii. Sunt unii cărora li se potriveşte manuşă scaunul de creator sau producător, decât cel al interpretului. Nu cred că, în răstimp, o să crape toate radiourile comerciale… prea multe şi prea… la fel.
Aş da o lege prin care artiştii antamaţi să cânte în cluburi să fie plătiţi decent şi aş fixa un onorariu al cărui minim să fie triplu celui practicat azi.
Aş susţine, prin orice mijloace, toţi producătorii şi creatorii care au capacitatea şi cunoştinţele profesionale necesare pentru a face muzica bună, interpretată de artişti veritabili.

Semnat de Alina Grozea