De ce nu mai mănânc carne (și de ce am mâncat, până de curând)

Acasă, în curtea de la Vulcan, cu prietenul meu bun, Lache

Un bol mic cu supă și o felie de pâine prăjită cu unt. Un baton de cereale și ciocolată cu proteine, înainte de antrenament – nu că mi-ar păsa așa tare de proteine, pur și simplu mi-era poftă de ceva dulce. După sport, o porție mare de tofu și legume trase la tigaie, în unt. Un avocado și un măr. Asta am mâncat azi și cam așa arată mesele mele, de 45 de zile încoace. Sunt, cum s-ar zice, un fel de vegetariană, deși mânânc pește și fructe de mare și tot felul de alte produse animale, deci vegetarienii și veganii adevărați probabil m-ar răstigni. Altfel, de la începutul anului, nu am mai mâncat niciun fel de carne, niciun fel de animal.

De ce? Pe scurt, de milă. Și pentru că, de câteva luni deja, nu-mi mai trebuia. Stăteam la masă cu Paul și mâncam paste cu pui sau vită cu orez și legume, și mă trezeam transferându-i în farfurie bucățile de carne, pentru că garnitura mi se părea mult mai bună. Mergeam în supermarket și mă uitam la mormanele de animale tăiate în bucăți, trase-n țiplă și congelate, mă gândeam la noi, specia umană, și să mă întrebam: de ce facem asta? Cum de putem să facem asta, de atâta timp? Dacă ar exista pe Pământ o altă specie căreia i s-ar părea delicioasă carnea noastră și s-ar apuca să ne omoare industrial, să ne bucățească – gambă, coapsă, spate, brațe – și să ne scoată cadavrele la vânzare? Iertați-mă pentru imaginea pe care v-o descriu, dar noi exact asta facem cu animalele.

Să știți că gândul ăsta, chiar așa dur cum e, tot nu m-a determinat să mă opresc din mâncat animale. Mi se părea inutil s-o fac, de vreme ce ele oricum vor continua să fie crescute în același scop: să susțină o industrie. Le vedeam înșirate acolo, în congelatoare, și mă gândeam că, oricum, cineva le-a omorât deja, deci răul s-a produs, nu-l mai pot împiedica. Dacă m-ați fi pus să omor eu găina ca s-o mănânc, n-aș fi putut s-o fac niciodată, dar așa, dacă altcineva făcuse pentru mine toată treaba murdară, treceam cu vederea. Ce mai contează că mănânc eu un piept de pui, îmi spuneam, cineva îl va mânca oricum, uite-l acolo, e gata să-l arunci în tigaie. Acum, știu sigur, contează că există un om mai puțin pe planetă care să susțină această industrie colosală – din toate punctele de vedere, inclusiv al impactului nociv pe care-l are asupra naturii. Acesta este doar unul dintre articolele care explică ce s-ar întâmpla dacă am opri consumul de carne, iar Internetul e doldora de informații, dacă vă interesează tema. Și, știți ce, chiar dacă n-ar avea niciun efect benefic în jurul meu faptul că nu mai mănânc animale, tot nu le-aș mai mânca, din egoism: mi-e bine mie așa, sunt fericită, nu mă mai simt vinovată. De la începutul anului, pot spune că iubesc animalele, pe toate, și vorbele mele chiar sunt dublate de fapte.

Dar cum am ajuns, totuși, la starea asta: după un șoc mare, atât de mare, că m-a vindecat definitiv, cred eu, de pofta de carne. V-am spus, fondul era deja pregătit, probabil că aveam nevoie de încă o picătură care să-mi umple paharul, și ea a venit. Culmea, în perioada sărbătorilor. Era chiar între Crăciun și Anul Nou, deci – ca orice emigrant perpelindu-se de dor de casă – aveam în frigider salată de boeuf, carne de porc pentru friptură (îi promisesem lui Paul), cred că aveam și niște supă de pui. În orice caz, carne unde vedeai cu ochii. După un ospăț din ăsta plin de proteine, nu țin minte cum am ajuns, într-o seară, pe YouTube, la niște filme foarte explicite, care prezentau vaci și oi crescute în ferme, cărora le sunase ceasul.

…………………………………………

Am stat mult și m-am gândit dacă ar trebui să pun aici înregistrările, să le vedeți și voi. Apoi mi-am amintit ce am simțit când le-am văzut și cât de mult am plâns, și cât de tare mă mai doare și acum, și nu cred că am dreptul să vă fac și pe voi să simțiți la fel. Am prieteni care postează pe Facebook fotografii și înregistrări video foarte tulburătoare – de video doar bănuiesc că așa sunt, pentru că n-am avut niciodată curaj să le deschid. Am fost o lașă, mereu mi-a fost frică. Știam ce se întâmplă cu animalele, că doar n-am trăit 34 de ani într-o peșteră. Dar întorceam privirea, mă făceam că nu văd, că nu știu, alungam rapid toate gândurile astea și mi se părea că prietenii mei sar calul, ce naiba, cum să postezi asemenea nenorociri pe Facebook?! Și acum am reticențe în privința asta. Dacă o să vreți să vedeți cu ochii voștri ce a fost bucata de carne din farfuria voastră până să ajungă acolo, o să găsiți pe Internet mii de imagini și documentare. Singuri, când și dacă o să vreți voi. Și dacă n-o să vreți, și dacă veți continua să credeți că e normal să mâncăm carne, că e legea firii, că e legea speciei superioare, sau orice altceva veți alege să credeți, vă înțeleg. Poate nu ați ajuns în punctul în care am ajuns eu, poate nici nu veți ajunge. Tot ce scriu aici e despre ce mi s-a întâmplat mie și n-am să pot judeca pe nimeni, vreodată, că se bucură de o coastă de porc la grătar sau de un șnițel de pui. Ar fi și culmea, din moment ce asta am făcut și eu, de când mă știu!

Asta mi-a fost educația. Am crescut la țară, într-o comună de lângă Brașov unde fiecare avea animale pe lângă casă. Căței și pisici pentru divertisment (și pentru pază și șoareci), și porci, gâini și vaci pentru hrană. Ai mei au crescut ani de zile câte doi porci, pe care venea cineva și-i tăia înainte de Crăciun. Pe mine mă trimiteau în casă, dar tot auzeam răcnetele animalului, chiar și dacă-mi băgam degetele în urechi. Mă speria îngrozitor, dar faptul că toată familia și vecinii se adunau după aia la tranșatul și preparatul cărnii ca la o sărbătoare, și faptul că asta se întâmpla în fiecare an, dintotdeauna, mă făcea să cred că așa era normal. De la găini mâncam zi de zi ouă proaspete, dar din când în când, taică-meu dădea comandă de câte o tocăniță, așa că cea mai nefericită dintre galinacee era aleasă și sacrificată de dragul poftei. Din nou, credeam că așa era normal. Nu prea înțelegeam eu de ce și, mai ales, nu pricepeam cum puteau cunoștințe de-ale noastre să comită, efectiv, crima – ai mei nu erau în stare să omoare animalele și chemau mereu pe cineva în ajutor. Înțeleg acum că asta le era mentalitatea: animalul e hrană, punct. Investind în el, investești în propria supraviețuire sau bunăstare, iar când vine vremea să-l ucizi, o faci cu sânge rece, chiar dacă sângele lui cald te cam mânjește pe mâini și pe conștiință, mai devreme sau mai târziu.

Înțeleg sacrificarea animalelor, în scopul ei primordial, în perioadele din istoria umană în care era necesară și în societățile în care, altfel, oamenii ar trăi extrem de greu sau deloc. O înțeleg, deci, în proporțiile semnificației din dicționar a cuvântului. Să sacrifici înseamnă să renunți la ceva – în cazul ăsta, la viața animalului – pentru a îndeplini un scop ce are întâietate, adică supraviețuirea ta. Sigur că e discutabil și aici, pentru mine, de ce aș avea eu întâietate în fața prietenului meu din regnul animal. Vreau să spun că, dacă aș fi izolată undeva, fără mâncare, și singura sursă de hrană ar fi un porc sau o capră, aș prefera să ne ținem companie până la final și să ne îmbrățișăm prieteni, decât să-i mânânc. Eu salvez muștele și albinele care-mi cad în cana de cafea, deci nu, n-aș putea să le dau în cap. Dar să zicem că înțeleg sacrificarea animalelor de acum câteva sute de ani, sau chiar din anii ’90, la Vulcan, când, serios vorbind, oamenii ar cam fi făcut foamea dacă n-ar fi avut patrupede și păsări. Dar în lumea în care trăim azi, în care cei mai mulți dintre noi avem acces la o alimentație nu doar îndestulătoare, ci absolut superbă, pentru mine a devenit inutil să mănânc animale. Uitați-vă în magazine: e abundență de toate fructele și legumele pământului, de cereale, de tot ce ne-am putea dori. Și nu, să știți că nu e mai scump să mănânci vegetarian, eu n-am făcut eforturi financiare de când am renunțat la carne. Peștele e un pic mai scump, dar tofu e extrem de ieftin (cel puțin aici, în State), deci cam tot acolo ies când ajung la casă la supermarket.

Bun, și-acum o să mă întrebați: dar pește cum de mânânci, nu ți-e milă? Ba da, nu sunt mândră de mine că-l mănânc, dar am vrut să-mi fac tranziția mai ușoară. De altfel, când am spus că renunț la carne, mi-am promis că o să-mi dau voie s-o gust de câte ori o să mor de poftă. A fost maniera mea de a-mi păcăli creierul și de a-mi fenta obișnuințele. Știam că n-o să-mi mai trebuiască, după ce-am văzut, dar n-am vrut să pornesc din start cu ideea fructului oprit, tocmai ca să nu mă tenteze și să-mi fie mai simplu. Și mi-a fost, să știți! Cel mai simplu din lume. N-am salivat până acum deloc la vreo friptură, deși gătesc în continuare carne pentru Paul. El e unul dintre oamenii care crede că e natural, antropologic vorbind, să mâncăm animale, și-n plus, spune că se simte foarte rău fără proteină animală. Îl cred și îi gătesc cu carne aproape zilnic, dar mâncăm deseori împreună pește și tofu. De fapt, asta mi-a și plăcut cel mai mult să mănânc, de vreo zece ani încoace: pește și fructe de mare, nu altceva. Iar tofu l-am descoperit de curând și, dacă e gătit bine, e foarte bun!

Ah, cică e și sănătos să fii vegetarian, de asta am uitat, dar pentru mine – care sunt și fumătoare – ăsta e un argument care vine doar ca bonus. Sănătos, acum, e faptul că pot să mă joc cu un câine și să mângâi o vacă știind că sunt amândoi prietenii mei, de-adevăratelea, și că nu-l iubesc doar pe primul, în timp ce pe cealaltă o mănânc. E cel mai frumos sentiment pe care l-am trăit de ani!

***

V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de Corina Stoica