LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Dintre toate trăirile unui suflet întrupat în carne și oase, doar așteptarea are fibră, e vie, e densă, o dedublare aproape palpabilă a materiei din care suntem construiţi. Restul sunt prezențe eterice, au contururi abstracte, volatile, emoții ca niște roiuri de particule fine ce ne pătrund şi ne sfredelesc din când în când păstrându-şi identitatea proprie, cumva distanţată de eul nostru profund. Până şi iubirea, pe care mulţi o simţim, ce miracol, parte din noi, ca pe o stare de agregare a inimii, se dovedeşte a fi, cu timpul, o entitate volatilă, o aspiraţie imaterială, o tornadă transformată invariabil în dulce adiere, în amintire fantomatică.
Aşteptarea învăluie vâscos şi însoţeşte apăsător. Îl vezi de la o poştă pe omul care aşteaptă. Îl vezi că se mişcă agale, precum un luptător de sumo, deşi poate e slab ca un țânțar. Pentru că el trebuie să ceară voie aşteptării, cu fiecare pas, ca să-l poată face pe celălalt. Iar dialogul ăsta ia timp şi mersul se desfăşoară, astfel, anevoie, poticnit. E un mers cu paşi mici şi apăsaţi, sau mai degrabă o tropăială soldăţească, pe loc, executată pe o navetă spaţială, unde ştim că nu există gravitaţie.
Omul care aşteaptă ocupă și locul de lângă el, şi asta nu pentru că, repet, ar fi luat proporţii din cauza unei alimentaţii nesănătoase, nu. El în loc de grăsime e îmbrăcat într-o masă vâscoasă, nu cât i-ar plăcea lui de invizibilă, în care a ales să fie captiv, dar de care nu a învăţat să se elibereze. Pe unde se duce, omul care aşteaptă umple mai multe spaţii, pare că stă cu fundul pe două scaune, cam așa, prins în coconul ăsta masiv şi greoi care-i ţine pe ceilalţi oameni departe. Practic, nu te poţi apropia să-i vorbeşti, să-i propui ceva, până nu ceri voie aşteptării.
Bună ziua, bună ziua, zice și aşteptarea. Doamna sau domnul e acolo, întrebi tu, ce face? Cum adică ce face, aşteaptă ceva. Că aş vrea să-i propun, de exemplu, să-şi vadă de viaţă. Să dea din mâini şi din picioare, să se scuture bine şi să râcâie de pe el toată gelatina asta tâmpită în care l-aţi băgat ca să-l devorați în liniște. Se observă că-i musai să fii politicos cu aşteptarea dacă vrei să capeţi ceva, altfel degeaba te agiţi, nimeni nu are mai multă răbdare decât ea pe lumea asta. Da’ ce, domne, îl ţin cu forța? Asta-i bună, o să răspundă ea cu impertinenţa celor foarte siguri pe ei. Să facă ce-o vrea!
Poţi să acuzi aşteptarea de orice rău de pe lume, dar mincinoasă nu e. Pentru că omul e şi stăpânul, şi sclavul ei, ăsta e adevărul. Poate să plece când vrea, un zvâc mental ar fi de ajuns pentru ca masa aia vâscoasă să-şi ia labele lipicioase de pe el. Dar nu poate. De fapt, nu vrea să poată. Un paradox cumplit, dificil de gestionat, pentru că spiritul uman nu e prieten foarte bun cu paradoxurile, lui îi plac lucrurile simple, limpezi, cu cap şi coadă. Chiar dacă susţine, doct, altceva. Spiritul uman – şi asta nici măcar nu-i valabil pentru toate, ci doar pentru cele alese – abia e în stare să desluşească paradoxul religios, cel al credinţei validate prin îndoială. Şi oricum, ăla are o nobleţe anume, ăsta de a rămâne înţepenit fără voie în cleiul în care tu singur alegi să te înţepeneşti e chiar amuzant pentru un observator cinic exterior.
Şi totuşi, şi să aştepţi e o activitate cu durată de viaţă limitată. Nu poţi aştepta la infinit, asta e clar. Aşteptarea nu poate fi eternă, moare şi ea, era să zic ca tot omu’. Cu tot omul, mai bine spus. Dar poate reuşeşti să ajungi înainte de marele adio la un consens cu masa gelatinoasa prin care abia zărești lumea. Promisiunea ei că ar putea să se întâmple vreo minune e, probabilistic, reală, dar o şansă la un milion nu are niciun motiv să fie mulţumitoare. Ce naiba, la o adică, nu te-nduri să-ţi iei un loz în plic, dar ai paria toţi anii tăi pe puterea izbăvitoare a aşteptării?
Nu merită, îţi spun. Şi-mi tot spun şi mie, dar cleiul iluziilor deșarte e un material prin care sunetul se propagă ceva mai greu.
***
V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!
Semnat de Alina Grozea
