LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Foto: Adi Bolboacă, media.rtv.net
De ce este 2015 cea mai bună ediție de până acum a Festivalului de film Transilvania? Pare că odată cu bugetul – subțiat de criză în anii anteriori – festivalul și-a regăsit și strălucirea. Poate fiindcă se bazează pe o rețetă verificată și deja consacrată?
Aici vorbim de o echipă omogenă, condusă cu o energie inepuizabilă de fondatorul festivalului, regizorul clujean Tudor Giurgiu; un director artistic – Mihai Chirilov – specializat în festivaluri, care a contribuit la popularizarea filmului românesc peste ocean, prin Making Waves – New Romanian Cinema; nu în ultimul rând, o pasionată și foarte capabilă echipă de voluntari, care fac o treabă atât de bună, an de an, că pare desuet să-i numim așa, dar suntem în Cluj – România; Europa mai are de așteptat.
Marele câștig al acestei ediții sunt însă spectatorii (clujeni și vizitatori cinefili, deopotrivă), care au simțit cu antenele lor speciale glamour-ul din acest an. Ei umplu sălile la filmele din competiție – de la cinema Victoria – dar și la filmele pour les connaisseurs de la Arta; chiar și în Piața Unirii, la ore târzii (21:45), se ocupă majoritatea scaunelor, deși filmul se poate vedea foarte bine și de pe băncuțele de pe margine sau din picioare, de lângă gărduleț.
Trebuie să menționăm și timpul favorabil; se pare că astrele s-au aliniat, iar vremea a ținut cu cinefilii și organizatorii: a fost prima deschidere, după câțiva ani, care n-a avut loc pe ploaie. Ca atare, s-au ocupat toate cele 2.500 de scaune, iar lumea a stat și-n picioare sau pe margine, pentru că în ciuda prețului mai ridicat – 30 lei pentru festivitatea de deschidere – mulți ar fi vrut să-și cumpere, dar nu au mai găsit bilet. Estimez că la deschiderea oficială a TIFF #14 au asistat aproape 3.000 de persoane, din care 1500 au îndurat frigul până la sfârșit (erau 7 grade pe la ora 1, când s-au terminat Wild Tales – poveștile macabre).
Ar mai fi de remarcat calitatea spectatorilor care frecventează festivalul de la Cluj. Un alt obicei din rețeta de succes a TIFF-ului sunt dialogurile-surpriză de la sfârșitul filmelor, cu tinerii actori sau regizori. Adică tu mergi la film, îți iei punga de popcorn, sucul sau cafeaua și te așezi confortabil în fotoliu, după ce ai găsit un loc cu măcar un scaun liber lângă el, ca să te poți desfășura – cu tot harnașamentul după tine. Și după destrăbălarea ta vizuală și gustativă, te trezești că la sfârșitul filmului apare pe scenă un microfon, la care un voluntar mai special te-anunță să nu pleci încă: ai ocazia să pui (în limba engleză) întrebări regizorului. Am pățit‑o la Cinema City din Iulius, după Chasing Berlusconi – unde l-am cunoscut pe fancy-ul regizor norvegian Ole Endresen (aduce puțin cu Radu Muntean), și la Victoria, după un film din competiție, când au apărut pe scenă Santiago Cendejas (un fel de Radu Jude la tinerețe: creț, plinuț și la fel de dezinvolt) și actorul său principal din Plan sexenal – Raúl Villegas, care după ce-au răspuns la întrebări (și au fost câteva, după un film care își avea locul mai degrabă în Umbre), au coborât în fața cinematografului pentru a savura în stradă o bere Ursus.
Dacă am amintit de obiceiuri bune sau de teme consacrate, să nu credeți că TIFF este doar o rețetă – chiar dacă, putem confirma, este una de succes. Partea funny este că avem parte în fiecare an de secțiuni (și tematici) noi: anul acesta – Cuvintele sunt de prisos; o secțiune pe care am putea s-o numim mai vizuală, dacă nu ar fi doar așa, în care puteți viziona filme mai-puțin-bazate-pe dialog, filme în care poetica imaginii (poate și a sunetului) joacă un rol special. Aici cuvintele nu mai au așa mare putere ca în filmele cu care am fost obișnuiți. Le întâlnim doar în titlu și pe generic. Mă abțin să spun mai multe ca să nu fac un spoiler, dar nu mă pot abține să vă recomand unul din filmele văzute până acum – Days of Grays, în regia lui Ani Simon-Kennedy.
Ce se mai poate spune despre TIFF #14, dacă la această ediție cuvintele sunt de prisos? Merită să veniți și pentru orașul în sine, care, deși spart pe alocuri, în plină renovare, este plin de culoare. Marele avantaj al Clujului, pe care și-l pune în valoare prin acest festival, este numărul mare de cinematografe, unic în țară (cu excepția Bucureștiului, dar la ce diferență de populație). Dar poate mai grăitoare decât cuvintele sunt chiar filmele și cifrele pe care le realizează aici, zi de zi; asta, apropos de numărul mare de bilete și tricouri (și alte suveniruri) vândute.
Pe Marius Iacob îl găsiți și pe blogul lui, cartidereferinta.wordpress.com.
Semnat de Marius Iacob
