Dr.Adam Zoltan: „Cel mai mult îmi place cezariana la câini, când scot puii la viaţă şi mă uit la ei”

Dacă te afli în Brașov și cauți un veterinar bun care să-ți trateze animalul bolnav, nouă din zece persoane te vor trimite la doctorul Adam Zoltan. L-am vizitat și noi, de curând, din fericire nu ca să-i cerem serviciile, ci ca să-i luăm un interviu. Cu scurte întreruperi, cauzate de pacienții blănoși aduși la consultație, medicul a scos din tolba cu povești o mulțime de episoade inedite din experiența sa de peste 10 ani cu necuvântătoarele.

Când v-aţi gândit prima dată că v-ar plăcea să fiţi medic veterinar?

La grădiniţă. Ţin minte exact ziua şi momentul când eu şi un prieten de-al meu am hotărât ce vom face în viaţă. El a spus că se face indian – a ajuns inginer silvic în Canada, iar eu am zis că vreau să fiu „doctor de porci”. Am terminat liceul în ’88, iar ca să dai la Medicină Veterinară trebuia ori să termini un liceu de specialitate, ori să lucrezi un an în producţie. Şi am ajuns chiar la porci, la Hălchiu, deci cumva mi s-a împlinit profeţia! (râde)

Şi ce făceaţi acolo, concret?

Hrăneam şi curăţam excrementele a vreo mie de porci. Eram la 5.30 acolo, în fiecare dimineaţă. Apoi, am dat de cinci ori la facultate, la Bucureşti şi la Cluj. Până la urmă am intrat, ultimul, la Bucureşti, cu 9,50; eram 23 pe loc. În timpul ăsta am muncit, am făcut şi Şcoala Populară de Artă Grafică şi am fost suplinitor la desen, la Școala Nr.8 din Braşov.

Dar nu aţi renunţat la ideea de a studia Medicina Veterinară.

Nu, nu m-am lăsat. Facultatea a mers aţă, deşi era o vorbă: Primii şase ani sunt grei, până treci de anul trei. Din toţi cei care am intrat, doar jumătate am terminat. E o facultate foarte grea.

V-a părut vreodată rău că aţi ales-o?

Da, în anul trei am vrut să mă las, din cauza unui profesor de ginecologie. Avea el toanele lui: dacă avea boneta așezată drept, era de bine, dacă o avea trasă pe faţă, era de rău. Nu pot uita un examen cu el… Mi-a picat fătarea la iapă. Şi mă întreabă: Măi, Zoli, tu de unde eşti? De la Braşov, zic eu. Păi, şi n-ai adus şi tu o brânză, un caş, ceva…? Era sesiunea din vară. Şi eu zic: Păi, ştiţi, dom’ profesor, oile sunt la munte acum. Lasă, mă, Zoli, că vii tu la toamnă, când coboară oile! Am învăţat eu toată vara, m-am perpelit, iar înainte de examen m-am dus în piaţă şi am luat două calupuri de telemea. Când am ajuns, l-am întrebat pe asistent unde să le las pentru profesor; când deschid uşa încăperii, erau numai genţi de voiaj pline cu de toate – erau băieţi de bani gata, care aduseseră cadouri, nu glumă. Iar eu, cu plasa mea amărâtă cu telemea… Intru la examen. Ce cauţi, mă, aicea?, zice profu’. Păi, ştiţi, au coborât oile… Măi, Zoli, dacă tu faci mişto de mine, eu n-am voie să fac mişto de tine? Îmi dăduse examenul în vară…

Ce poantă v-a făcut!

Da, dacă o țin minte și-acum! (râde) Am mai avut un profesor, un medic foarte priceput, cu care păstrez și acum legătura. M-a ajutat să rezolv un caz dificil. Mă sună într-o zi o prietenă şi-mi spune că nu ştie ce să-i mai facă pisicii ei, că e ca anesteziată. A adus-o, m-am uitat la ea şi, într-adevăr, părea toată amorţită şi ameţită. M-am uitat, n-am ştiut ce avea, aşa că l-am sunat pe prof. După ce i-am descris simptomele, mi-a zis: Uită-te la pisica aia, că aşa ceva vezi o dată-n viaţă! Aia e intoxicaţie cu apă! Hidrocortizon în venă, vitamina C, şi-n 20 de minute e bine! Și așa a fost.

Cine s-ar fi gândit că pisica suferea de intoxicație cu apă…?

Da, n-am reușit să-mi dau seama. Pisica fusese privată de apă, apoi a băut prea multă, iar ţesuturile s-au umflat. Inclusiv creierul era umflat şi presa pe centrii nervoşi, ceea ce-i provoca starea de amorțeală în tot corpul.

Cu ce alte cazuri inedite v-ați mai întâlnit?

E greu de spus, pentru că dacă faci meseria asta mulți ani, te obișnuiești cu toate și nu ți se mai par inedite. La început poate fi mai dificil. Îmi amintesc că la începutul carierei lucram cu un medic veterinar foarte bun, cu experienţă de 30 de ani. Eu eram mâna a doua, era uşor. Într-o zi, aveam o căţea cu piometrită, trebuia să-i scoatem uterul. Şi-n timpul operaţiei, doctorul a spus dintr-o dată: Vai, cât e ceasul? Trebuia să mă întâlnesc cu contabila! Şi-a luat hainele şi m-a lăsat acolo! Căţeaua desfăcută pe masă… A fost cel mai greu moment pentru mine; trebuia să rezolv cazul neapărat, n-o puteam lăsa aşa, căţelușa depindea de mine. Mai târziu, mi-a zis doctorul: Zoli, mai ţii minte povestea cu contabila? Ce bine mi-a fost în ziua aia: m-am dus acasă, am văzut ştirile, am mâncat şi eu la prânz… Frumos, zic! Dar, vezi, m-a pus într-o situaţie în care aveam toată responsabilitatea pentru viaţa unui animal. M-a maturizat. A fost prima dată când am făcut singur o operație importantă.

Dar ce vă place cel mai mult să tratați la cabinet?

Cel mai mult îmi place cezariana la câini. Îmi place momentul în care scot puii la viaţă şi mă uit la ei pentru prima oară. Şi-apoi, să vezi cum fac când vin la vaccinul de şase luni, mă mârâie! Şi le spun: Măi, voi pe mine mă mârâiţi? (zâmbește)

Ce vă displace în felul în care se practică medicina veterinară astăzi?

Poate sunt eu mai de modă veche, poate a trecut timpul peste mine şi mă încadrez în altă categorie… Vin clienţi şi-mi spun că vor analize şi ecografii, de exemplu. Dar pentru ce? Dacă eu bănuiesc că e ceva în neregulă şi că o analiză mă ajută să pun un diagnostic, atunci da, luăm sânge şi-l trimitem la un laborator. Dar, altfel, pentru ce, doar pentru că tu crezi că e bine? Şi, din păcate, mulţi dintre colegii mei fabulează, îmi pare rău s-o spun, şi dau diagnostice greşite, necunoscându-şi bine cazurile, şi de acolo se trag apoi toate problemele. Am şi eu acasă un ecograf portabil; dar, deocamdată, îl las acasă, pentru că nu vreau să-mi bat joc de meseria mea şi de animalul clientului. Aş putea să-l aduc, ca să fac impresie, sau pentru că e la modă, dar n-am s-o fac prea curând. Din păcate, prea puţini medici mai pun mâna pe animal, să-l palpeze. Iau sânge, se uită la ecografii, interpretează… Dar pe animal nu mai pun mâna. Le dispare simţul clinic în felul ăsta şi se îndepărtează de meseria lor. Eu n-am vrut să fac asta.

Am avut un profesor extraordinar, Marinescu, și am fost cu el, în facultate, la un control de gestaţie, la vaci. Şi era o vacă acolo care nu se ridica de jos de trei săptămâni. Fuseseră nu ştiu câţi doctori să o vadă, îi făcuseră zeci de injecţii. Marinescu s-a aşezat acolo şi se uita la vacă; au trecut 20 de minute, o oră… La un moment dat, vine un băiat şi spune: I-a făcut profu’ o injecţie! După cinci minute, s-a ridicat vaca. Deci el a stat şi a studiat vaca mult şi bine, până când şi-a dat seama ce are. Şi i-a făcut o singură injecţie! Nu cum se procedează mulți medici acum: Hai să-i facem zece injecţii, că una s-o potrivi! De multe ori mă supără lucrurile astea, şi-atunci caut cărţile vechi, din vremurile în care nu existau ecografii, când nu exista Roentgen şi când se făceau lucrurile bine.

Dar, în afară de pisica intoxicată cu apă, vi s-a mai întâmplat vreodată să nu reuşiţi să puneţi un diagnostic?

Eu am tăria ca, atunci când ceva mă depăşeşte, să-i spun clientului să meargă la un coleg care se pricepe mai bine decât mine într-o anumită ramură. Sigur, oamenii au pretenţia să ştii tot. Dar în facultate noi am studiat medicină internă, chirurgie, stomatologie, dermatologie… Am studiat de toate. Şi nu poţi să ajungi în profunzime în toate ramurile, ca la medicina umană, unde mai faci câțiva ani de specializare. E extrem de multă informaţie. Așa că medicina veterinară devine o muncă de echipă; când unul dintre noi dă de o încurcătură, trimite animalul la un coleg despre care știe că e mai priceput în problema respectivă.

Specii exotice tratați la cabinet, sau nu prea aveți ocazia?

Nu foarte des, dar vin în mod special cu păsări. Majoritatea vin la mine, şi-atunci am început să mă pricep, cât de cât. Ştii, mai nimeni nu se pricepe pentru că din asta nu ies bani. De exemplu, am operat un papagal alaltăieri. Câţi bani poţi să ceri…? A venit la un moment dat cineva cu un papagal şi m-a întrebat de la început cât costă consultaţia şi tratamentul. Şi mi-a zis: Dacă e mai mult de 30 de lei, eu vi-l las aici şi-mi iau altul nou!

Doamne, ce trist… Înseamnă că nu dădea doi bani, la propriu, pe bietul papagal.

E trist, şi nimeni nu se ocupă de ele pentru că nu se fac bani, iar, din păcate, motivaţia financiară e mai puternică decât iubirea pentru animale.

CITEȘTE MAI DEPARTE

Semnat de Corina Stoica