LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Este o veritabilă legendă în breasla realizatorilor radio-TV americani. Interviurile sale – peste 2.000 la număr – cu mari personalități ale lumii au făcut deliciul unei audiențe impresionante și i-au adus recunoaștere și admirație. De peste 30 de ani, a renunțat la jurnalism și a trecut în rândul creatorilor de imagine de la Hollywood, reprezentând staruri precum Bob Dylan, Diana Ross, Don Johnson, Melanie Griffith, Paris Hilton sau Yoko Ono. Pentru prima oară în România și în exclusivitate pentru revista noastră, ELLIOT MINTZ a vorbit pe larg despre experiența sa de realizator de emisiuni, despre activitatea sa de publicist și de consultant media, despre miturile celebrității și propriile sale dorințe și bucurii cotidiene. Invitându-ne să-i spunem pe nume, ca să micșorăm distanța dintre București și Beverly Hills, ne-a povestit și despre prietenia unică ce l-a legat de John Lennon, oferindu-ne șansa unei călătorii în trecut, în viața unuia dintre cei mai valoroși artiști ai tuturor timpurilor.
Elliot Mintz, în dialog cu LaRevista.ro.
Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat despre oameni, făcând interviuri?
Majoritatea oamenilor răspund la o întrebare cu o replică imediată, instinctivă. Când întâlnești un actor sau un artist care își promovează un film, o carte sau un album, răspunsurile lui sunt deja memorate. Anumite persoane au ceea ce eu numesc memorie biografică. E ca la o primă întâlnire; ai un fel de listă de lucruri pe care vrei să le comunici despre tine. Iar cele mai proaste interviuri sunt cele în care omul cu care stai de vorbă a dat același răspuns la aceeași întrebare de sute de ori. Cu toții am văzut asta.
Cele mai provocatoare interviuri sunt acelea în care oamenii își acordă un moment, ascultă întrebarea și răspund din inimă. În anii în care lucram ca realizator de radio și televiziune, am ascultat mult mai mult decât am vorbit. Am învățat cum să devin un bun ascultător, iar asta este esențial. Nu poți afla nimic în timp ce vorbești.
Care a fost cel mai incomod interviu pe care l-ai făcut vreodată?
Salvador Dalí. Eram la New York, unde urma să fac o serie de interviuri. Risc să pară că menționez aceste nume cu scopul de a impresiona, însă mă aflam în vizită la John și Yoko, în clădirea Dakota (n.r. clădire faimoasă din New York, locul unde a fost asasinat John Lennon și unde locuiește, și astăzi, Yoko Ono). Vorbeam despre unii dintre oamenii pe care aveam să-i intervievez cât eram la New York. Și le-am spus că Dalí era cazat la un hotel din Manhattan și fusese de acord să mă primească să fac un interviu cu el. Amândoi au spus că vor să vină cu mine. Simțeam că urma să fiu puțin sub presiune intervievându-l pe Dalí, pentru că îi respectam opera atât de mult, dar și pentru că știam că avea să fie o problemă privind limba. Auzisem că engleza lui nu era atât de clară. Să-i am lângă mine în aceeași încăpere pe John și pe Yoko ar fi putut să-mi distragă atenția și mai mult.
Ne-am dus la hotelul lui la ora 2.00 după-amiaza. Bineînțeles, a fost încântat să-i vadă pe John și pe Yoko. Mi-am pregătit reportofonul – interviul era pentru radio, nu pentru televiziune – și am început. Dalí a fost distras de John și Yoko… Vreau să spun asta într-un mod delicat, pentru că îl respect atât de mult pe Dalí ca artist. A pus suprarealismul pe hartă. El e maestrul. Dar, uneori, când mergi la un spectacol de magie, iar magicianul scoate iepurele din pălărie, ar trebui să apreciezi magia, nu să încerci să afli cum se face. Odată ce afli că s-ar putea să fie o gaură în masă sau că pălăria e goală pe dinăuntru… Odată ce-i afli taina, magia dispare.
Asta ai simțit când ai stat de vorbă cu Dalí?
Da, am simțit că magia a dispărut. A fost un interviu plat; nu se întâmpla nimic, cu adevărat, între noi. A fost foarte amabil, am făcut poze împreună, mi-a dat autograf pe o carte cu operele sale pe care o adusesem, și a făcut un mic desen pentru mine. Soția lui, Gala, era acolo. A fost grozav. Dar, așa cum spuneam, uneori e mai bine să savurezi magia, fără să descoperi cum se înfăptuiește. Cu un om ca Dalí, ar fi fost mult mai bine să apreciez picturile, și nu să încerc să pătrund în mintea celui care le-a realizat. M-am întors de la acel interviu cu sentimentul că era neinteresant pentru ascultători. Nu vreau să-l ofensez pe Dalí; poate că am fost puțin copleșit în ziua aceea.
Care este cel mai mare secret pe care ți l-a împărtișit o celebritate? Pe care să ni-l poți dezvălui, desigur…
De-a lungul anilor, au fost câteva persoane publice pe care le cunoșteam personal, iar când făceam emisiuni la radio și televiziune, le-am invitat să vină în studio să stea de vorbă cu mine. Când intrau în încăpere, se simțeau ca în preajma unui prieten. După o vreme, devine ca un show de reality TV, uiți că există un microfon agățat de tine și că oamenii te urmăresc și te ascultă. Așa că deveneau foarte naturali. Uitau că dialogul nostru era ascultat de mulți oameni. Au fost câțiva care, în mijlocul interviului, mi-au vorbit despre singurătatea lor, despre alienarea lor, despre cât de triști erau. O prezentatoare foarte, foarte cunoscută a vorbit despre faptul că nu avea un bărbat în viața ei și despre cum o afecta acest lucru, până când aproape că a început să plângă. Cred că a uitat că eram ascultați de atâția oameni. O altă persoană a intrat în prea multe detalii legate de experiența sa cu drogurile. Era o conversație cu un actor cunoscut pe plan internațional. Am ajuns la subiectul LSD și a început să discute în amănunt despre experiența lui cu LSD, iar eu i-am amintit că eram în direct la radio.
Îmi mai vine în minte un episod. Noi facem acest interviu în ultimele zile ale lunii august 2013; eu am început școala în septembrie 1963, iar în noiembrie a fost asasinat președintele Kennedy. Eram la secția de radiodifuziune de la Los Angeles City College. Urmăream știrea la televizor, iar prima oară când un suspect a fost identificat ca posibil criminal, persoana care era cu mine în cameră a spus: Ăsta-i Lee! În momentul acela, nimeni nu știa cine era Lee Harvey Oswald, tocmai îi văzuserăm fotografia pe ecran. M-am întors la bărbatul acela și l-am întrebat: Îl cunoști? Mi-a spus: Am fost împreună în Marină! (n.r. United States Marine Corps) Și l-am întrebat dacă am putea merge în altă cameră, să facem un interviu. A fost primul interviu cu cineva care chiar îl cunoștea pe Oswald. Si primul meu interviu cu valoare jurnalistică. În noiembrie se împlinesc 50 de ani de atunci.
Când ai venit de la New York la Los Angeles, ți-ai imaginat cum avea să fie viața ta?
Nu. De fapt, e destul de ciudat că vorbim acum, pentru că săptămâna asta s-au împlinit 50 de ani de când am ajuns în Los Angeles. Era august 1963 și aveam 18 ani. Îmi amintesc cum am ajuns, cum m-am dat jos din avion – nu știam pe nimeni în Los Angeles, nu aveam prieteni; am aterizat și am luat autobuzul câteva străzi, unde urma să merg la școală. M-am cazat la un motel mic și am avut la dispoziție câteva zile să-mi găsesc un apartament ieftin, ceea ce am și făcut. Apoi m-am dus într-un loc unde puteai să închiriezi mobilă. Puteai închiria o masă cu cinci dolari pe lună, o lampă cu un dolar pe lună; am închiriat un televizor alb-negru cu șase dolari pe lună, iar primul lucru pe care îmi amintesc că l-am urmărit a fost discursul live al lui Martin Luther King Jr. Iar astăzi (n.r. interviul a fost realizat pe 28 august 2013) este aniversarea discursului I Have A Dream, al lui Martin Luther King Jr.
Știai că-ți dorești să fii realizator radio?
Știam că vreau să lucrez la radio și la televiziune, ca realizator, numai pentru că simțeam că nu pot face altceva. Nu aveam talent în niciun domeniu. Nu am fost un elev foarte bun. Dar am realizat că atunci când vorbeam, oamenii mă ascultau, uneori, li se părea interesant să stea de vorbă cu mine. Sunt o persoană curioasă în mod natural, așa încât ideea de a face interviuri era o extensie logică a curiozității mele. Dar nu aveam un vis. Nu mi-am imaginat ce urma să se întâmple. Am înțeles că urma să fiu pe cont propriu, urma să merg la școală ca să învăț să fac radio și televiziune, iar apoi mi-am spus: O să vedem ce se va întâmpla. Nu am avut niciun fel de viziune cu bătaie lungă.
Dar ești fericit cu felul în care s-a așezat viața ta?
Sunt fericit pentru fiecare zi pe care Dumnezeu mi-o dăruiește. Sunt foarte, foarte fericit să mă aflu aici. Nu sunt dintre acei oameni care iau viața ca și cum li s-ar cuveni. Am văzut destule persoane în suferință și în durere, bolnave sau care au avut parte de tragedii, așa încât știu cât de norocos sunt să fiu sănătos și să am prietenii alături de mine. În acest moment al călătoriei mele, sunt foarte recunoscător.
Ai întâlnit atâția oameni extraordinari ai vremurilor noastre… Care dintre ei ți s-a părut a fi surprinzător de diferit față de cum ți-l imaginai?
Unul care-mi vine în mine este Jack Nicholson. L-am intervievat de mai multe ori de-a lungul anilor. A venit la studio sau m-am dus la el acasă – nu-mi amintesc exact unde eram prima oară. Apreciez foarte mult ceea ce face. E unul dintre actorii mei preferați! Tocmai văzusem un film în care jucase, numit Five Easy Pieces, care a devenit unul dintre filmele mele favorite, așa că în seara aceea mă așteptam să întâlnesc un mare actor american. Întâlnisem sute de actori, și ei tind să vorbească mult despre ei înșiși, ca să-și promoveze filmele. S-a așezat, iar când a început să vorbească, mi-am dat seama că discutam cu unul dintre cei mai deștepți oameni pe care-i cunoscusem vreodată. Jack are o minte structurată pe multe nivele. Mă așteptasem la un interviu cu adevărat interesant cu un mare actor, și am plecat de acolo într-o stare de profundă admirație. Rămâne până azi o persoană pentru care am cel mai mare respect, personal și profesional.
Semnat de Corina Stoica