sâmbătă , 19 octombrie 2019

EXCLUSIV. Elliot Mintz: „Majoritatea celebrităților pe care le-am întâlnit nu erau cele mai fericite persoane”

Elliot 2

Oamenii s-ar putea gândi că o prietenie cu o celebritate este o relație dificilă. A fost acesta cazul tău cu John Lennon?

Cu John, mi s-a părut a fi contrariul. Prima oară când am vorbit cu John a fost în ajunul aniversării sale de 31 de ani. A fost o discuție telefonică în direct, la radio. Ne-am simțit instantaneu confortabil unul cu celălalt, deși ne ascultau mulți oameni. Tocmai lansase Imagine. N-ar fi putut fi mai cald și mai echilibrat și mai relaxat. Câteva luni mai târziu, când l-am întâlnit personal, împreună cu Yoko, era ca și cum am fi fost amici dintotdeauna. Nu a existat niciun moment ciudat. John și Yoko erau atât de liberi și de deschiși în felul în care se exprimau, împărtășeau totul despre ei, nu trăiau în spatele unei imagini superficiale, de Hollywood. Deci cred că cei mai mulți dintre noi am reușit să-i cunoaștem înainte de a-i întâlni. Când am dat mâna cu ei, deja îi cunoșteam, erau ca parte din familia mea. Este unul dintre motivele pentru care sunt atât de iubiți și astăzi. Nu cred că oamenii se uită la John așa cum se uită la alte superstaruri. El vorbea limba tuturor. Obișnuiam să spun că a fost primul care a renunțat la machiaj. Îi plăcea să fie autentic și echilibrat. M-am simțit ca acasă cu John și Yoko, imediat, iar în anii în care ne-am cunoscut, nu a existat niciodată vreun moment ciudat legat de faptul că el era John de la Beatles.

Deci, atunci când îți petreceai timpul cu el, n-ai simțit niciodată că te afli lângă un star?

Bineînțeles, eram tot timpul conștient de faptul că era John Lennon. Mergeam să-l vizitez, venea și el în vizită la mine, ne purtam foarte natural unul în compania celuilalt. Apoi, observam cum reacționau alți oameni atunci când John și Yoko intrau într-o încăpere. Dar, vezi, după 15 sau 20 de minute, se așezau și stăteau de vorbă cu ei. John și Yoko aveau un fel de a-i face pe oameni să se simtă confortabil în preajma lor.

Deveneam conștient de celebritatea lor mai ales atunci când ieșeam. Dacă eram la Dakota și voiam să mergem la o plimbare în Central Park sau să mergem în centru, la cumpărături, acestea erau momentele în care puteam observa reacțiile oamenilor. Am călătorit în diferite orașe alături de ei. Odată, eram la Tokyo, iar el a vrut să meargă să se uite după un televizor cu ecran mare. Am intrat într-un magazin și mulți oameni l-au înconjurat. În astfel de momente deveneam conștient de celebritatea lui, dar nu atunci când stăteam de vorbă într-o cameră.

Știu că obișnuiați să vă petreceți mult timp împreună, în locuința lui din clădirea Dakota, și să stați de vorbă ore întregi…

Așa e, am făcut asta de multe ori. Ei își petreceau mult timp în pat. Știi, când mergi acasă la cineva, îți spune: Intră, te rog, fă-te confortabil pe canapea. Oamenilor le plac sufrageriile; new-yorkezilor le place să graviteze în jurul bucătăriei. Dar lui John și lui Yoko le plăcea dormitorul. Le plăcea să stea în pat, lucrau mult în pat – scriau în pat, compuneau cântece în pat, dădeau interviuri, prin telefon, în pat. John avea un sistem stereo, ca să poată asculta muzică, și aveau un televizor mare la marginea patului. Locuiau într-un apartament destul de mare și mereu erau acolo și angajații lor, făcând curățenie sau ce altceva li se mai cerea să facă. Dormitorul era refugiul lor intim, iar când mergeam în vizită, obișnuiam să stau pe un scaun de răchită așezat lângă pat. Ei erau în pijamale și stăteam la povești până noaptea târziu. Yoko de regulă adormea, bănuiesc că se plictisea, dar John și cu mine vorbeam la nesfârșit. Trebuie să fie făcut asta de o sută de ori.

După ce a murit, ai mai trăit vreodată genul acesta de conexiune cu cineva?

Doar cu Yoko. John a fost omorât în 1980, iar pe Yoko o cunosc de 40 de ani – asta înseamnă jumătate din viața ei și mai mult de jumătate din a mea. Am văzut-o recent, am fost la New York și am luat cina împreună. După cină ne-am întors la clădirea Dakota și am stat în bucătărie; aceea e încăperea unde îi place lui Yoko să stea. Am stat puțin de vorbă, era târziu. Știam că era obosită. Avusese o zi lungă. Și au fost momente în conversația noastră când nu mai era necesar să vorbim. Simpla ei prezență era de ajuns. Uneori, oamenii se simt stânjeniți când se creează între ei un moment de liniște. Simt că trebuie să umple acel spațiu cu ceva. Dar cu Yoko e altfel; o cunosc atât de bine, am trecut prin atâtea împreună, timp de atâția ani, încât pentru mine e de ajuns să fiu cu ea și să ne bucurăm împreună de o clipă. E o legătură specială. Cred că, pe măsură ce îmbătrânești, șansele să dezvolți astfel de relații intense devin tot mai mici. Trebuie să întâlnești acea persoană când e mai tânără și să-și trăiești anii alături de ea. Odată ce ai împlinit 50, 60 sau 70 de ani, nu e un moment să începi prietenii care să dureze pentru totdeauna.

Știu că e o amintire dureroasă, dar unde erai când ai aflat că John Lennon a murit?

Eram acasă, era seara devreme, după ora din Los Angeles. M-a sunat mama și mi-a spus că tocmai auzise la radio că fuseseră niște împușcături în fața clădirii Dakota. Eu am crescut la New York și știam că evenimente de felul ăsta aveau loc în fiecare zi în oraș, iar dacă erau anunțate la radio, trebuia să fie vorba despre ceva excepțional. Așa că am sunat la Dakota, dar nu răspundea nimeni. Până la urmă, cineva a ridicat receptorul; era portarul și i-am spus cine sunt, dar a spus doar: Nu pot vorbi, și a închis telefonul. Asta nu se mai întâmplase niciodată. Așa că am intuit că avusese loc ceva teribil.

Mi-am făcut rapid bagajul, am sărit într-o mașină veche pe care o aveam și am condus până la aeroport, ca să prind ultimul zbor de la Los Angeles la New York, care cred că a plecat la 10.00 seara și a ajuns la 05.00 dimineața. Radioul nu funcționa în mașina mea, iar asta se întâmpla înaintea erei telefoanelor mobile. M-am urcat în avion, m-am așezat, iar după 15 minute, am văzut-o pe una dintre însoțitoarele de bord ieșind din carlingă cu ochii în lacrimi, ceea ce era foarte neobișnuit. Am oprit-o și am întrebat-o: Sunteți bine? A spus: Tocmai l-au împușcat pe John Lennon. Așa am aflat ce se întâmplase. Mi-am petrecut următoarele ore în avion, reflectând la asta, știind că mergeam la New York ca să fiu alături de Yoko și de Sean (n.r. Sean Lennon, singurul fiu al lui John Lennon și Yoko Ono; avea cinci ani când tatăl său a murit). Și, dacă trebuia să trec prin durere, am vrut ca asta să se întâmple acolo, în avion, unde eram singur, ca să pot fi puternic pentru ei doi.

Am aterizat la New York și am luat un taxi până la clădirea Dakota. Am urcat scările, am bătut la ușa dormitorului lui Yoko și i-am spus: Sunt Elliot. O să stau aici, și oricând vei dori să mă vezi, doar deschide ușa. Am așteptat 15 sau 20 de minute până când a deschis ușa; ne-am ținut în brațe și mi-am petrecut următoarele săptămâni la New York, încercând să fiu de orice ajutor și alinare eram în stare, în acel moment îngrozitor.

E ciudat cum te-ai urcat în avion și ai plecat, fără să fi știut cu exactitate ce se întâmplase…

Era vorba de faptul că mama auzise că fuseseră împușcături. Asta nu se dă la radio decât dacă e vorba despre o persoană publică. Așa că, pur și simplu, am simțit că ceva foarte rău se întâmplase. Când am sunat la Dakota și a răspuns portarul… El era mereu amabil și prietenos, dar atunci era tulburat. Pentru mine era destul de clar că avusese loc ceva groaznic.

Când ai găsit toate materialele care au devenit, până la urmă, emisiunea de radio The Lost Lennon Tapes?

Când Yoko a decis că vrea să facă publice câteva dintre casetele lui John – care cuprindeau repetiții, casete demo și interviuri – eu reprezentam o rețea de radio, Westwood One Radio. Yoko și președintele companiei de la acea vreme, domnul Pattiz, s-au întâlnit la cină. Ea a spus că are ore de materiale nelansate de-ale lui John, el știa că erau sute de posturi de radio care ar fi vrut să le asculte, și au căzut de acord că era ceva frumos de dezvăluit publicului.

M-am întors la New York și am început să caut casetele. Cele mai multe dintre ele erau în clădirea Dakota, în sertare, puse bine. Ei au păstrat o arhivă foarte sănătoasă a activității lor; știau că avea să fie importantă într-o zi. Așa că au adunat fotografii, decupaje din ziare, au înregistrat aproape tot. Ei voiau să-și împartă viața cu ceilalți. Nu credeau în păstrarea secretelor, ci credeau că eram cu toții meniți să trăim împreună – Imaginați-vă toți oamenii… (n.r. în engleză: Imagine all the people, vers din celebra melodie Imagine, a lui John Lennon). Așa că majoritatea casetelor a fost foarte ușor de localizat în apartament. Altele au necesitat puțină căutare, dar le-am găsit, practic, împrăștiate prin casă. Mai erau și altele care erau stocate în alte locuri, iar companiile de stocare au trimis cutiile la Dakota. Cred că am găsit aproape 300 de ore de înregistrări.

Care s-au transformat într-o emisiune de radio de mare succes, ce a durat patru ani…

Da, cred că a fost difuzată timp de patru ani, pe teritoriul Statelor Unite și al Australiei, și în alte câteva țări. Oamenilor părea că le place; primul program a fost ascultat de mai mult de șase milioane de persoane. Era, și a rămas până azi, cea mai lungă biografie radio realizată vreodată despre o persoană publică. Există o curiozitate nesfârșită a publicului față de John. Nu știu dacă ai putea să faci un portret de 300 de ore despre cineva și să reușești să menții viu interesul audienței. Astea sunt excepțiile: Bob Dylan, Elvis Presley, poate The Rolling Stones și Michael Jackson. Mi-a făcut mare plăcere să realizez emisiunea. A fost ca și cum, o dată pe săptămână, mă vizitam din nou cu John.

Știi, Michael Jackson ar fi împlinit 55 de ani mâine (n.r. 29 august). L-ai întâlnit vreodată?

O, da, l-am întâlnit cu mai multe ocazii. Nu l-am reprezentat niciodată. Nu am fost prieteni apropiați, dar l-am vizitat acasă de cinci sau șase ori, am fost împreună la un spectacol pe Broadway la New York, la un concert James Brown în Los Angeles și la grădina zoologică din Los Angeles. Am vorbit de mai multe ori la telefon și l-am iubit mult. Lumea a pierdut un om foarte special când ne-a părăsit.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus