Fifty Shades of Nonsense: cinci motive pentru care nu merită să vedeți filmul

Foto: www.latimes.com

Fifty Shades of Grey – un film nici îndeajuns de bun încât să-l poți lua în serios și nici îndeajuns de prost încât să devină comedie totală și măcar să te distreze. Dacă ați fost să-l vedeți și v-a plăcut cu adevărat, articolul acesta nu e pentru voi, pentru că riscați să vă enervați. Dacă vreți să mergeți să-l vedeți, crezând că isteria care s-a creat în jurul filmului se bazează pe calitatea lui excepțională… Nu credeți asta, totuși, nu? Bine, dacă vă încăpățânați să credeți, vă ofer cinci contra-argumente.

• Cele două persoane care joacă rolurile principale nu sunt actori. Sunt doi oameni care par să fi fost luați de pe stradă și încurajați s-o facă pe actorii. Dakota Johnson, care, regret s-o spun, nu e mai mult decât fata lui Don Johnson și a Melaniei Griffith, și Jamie-nu-știu-cum, un tip de care nu am auzit niciodată și care a făcut un rol atât de „bun” în filmul ăsta, încât nici acum nu i-am reținut numele.

• Tocmai din cauza celor doi, și a celorlalte persoane care joacă în film și care nu au nimic în comun cu actoria, Fifty Shades of Grey nu pare să fi avut vreo șansă, oricum, chiar dacă povestea ar fi fost foarte bună. Este atât de prost jucat, iar scenariul e atât insipid, încât veți oscila între două reacții majore – râs nervos și jenă teribilă. Jenă de jena lor.

• Înțeleg că e o chestiune de gust, dar tipul, Jamie-nu-știu-cum, nici măcar nu e sexy! Poți să alegi ca vedetă de poster un no name, pe motivul că bărbatul e extraordinar de atrăgător, așa cum o cere rolul. Dar de ce să alegi un anonim, care, pe lângă faptul că e un actor de mâna a cincea, nici măcar nu e sexy de niciun fel?!

• Fiecare secvență conține câte un clișeu – genul acela de clișeu atât de evident, încât te întrebi dacă nu cumva a fost plasat acolo intenționat. Îi suspectez pe scenarist și pe regizor că au plănuit să bată recordul de clișee pe minut, în speranța că măcar așa filmul lor va ieși în evidență cu ceva.

• Dacă ați citit cartea sau ați auzit că ar conține scene inedite de sex, și dacă vă incită ideea de a le vedea jucate – nu vă faceți speranțe. Secvențele sunt atât de fade, încât nu i-ar trezi nici pe cei mai feroce balauri din peșterile lor. Dacă pentru scenele promise vreți să mergeți să vedeți Fifty Shades, mai bine uitați-vă la Nymphomaniac. Lars von Trier a reușit să le confere ceva mai multă substanță, poate și pentru că filmul lui e realizat cu actori profesioniști.

Concluzii:

• Nu poți face un film bun după o carte proastă.
• Ca să dai lovitura în literatură, e nevoie să te situezi la extreme, deci să fii ori excepțional de bun, ori uluitor de slab și de ridicol. Până nu bifezi cincizeci de nuanțe ale ridicolului, stai acasă.
• Nu pot găsi un răspuns: cum a reușit EL James să ne ia banii…?

Semnat de Corina Stoica