Frumoasa mea Isabel

(P) Avem un obicei, eu și soțul meu: botezăm obiectele din viața noastră, pe cele mai importante, de care ne folosim zilnic sau care ni-s dragi. De exemplu, avem o plantă pe care o cheamă Cinci, v-am mai spus? Trebuie să scriu un articol separat ca să vă explic cum i-am ales numele, că m-aș lungi prea mult. Apoi, mașina pe care am avut-o, până anul trecut, un Lexus superb și foarte vechi (dar tot superb), a primit și ea un nume. Eu i-am spus Isabel și așa i-a rămas.

Isabel era o doamnă în vârstă, peste care timpul trecuse însă cu îngăduință, nefâcând decât să-i pună și mai mult în lumină caracterul nobil. Chiar și eu, care nu mă pricep deloc-deloc la mașini, i-am înțeles inestimabila calitate, de prima dată când m-a găzduit în scaunele ei luxoase. O mașină atât de bine făcută, încât am fost sigură că inginerii și mecanicii care au construit-o au avut un singur scop: s-o facă, dacă s-ar putea, nemuritoare. Sau, măcar, longevivă ca japonezii din Okinawa.

Isabel era, așa cum vă spuneam, trecută bine de prima tinerețe, ba chiar și de a doua – a treia. Se ținea încă bine pe drum, ne-a dus în călătorii lungi și frumoase: cu ea am fost în Charleston, în Nashville, Savannah și Florida, ca să nu mai spun că a rezistat incredibil navetei noastre, ucigătoare la vremea aia, de două ore, zilnic.

Pe de altă parte, ne-a făcut și multe necazuri și ne-a costat multicel sănătatea ei șubredă. Ca toate babele, oricât de cochete ar fi, avea mici probleme cu circulația periferică, așa că-i tot schimbam cauciucurile. Nici cu digestia nu stătea prea bine, pierdea ulei, așa că trebuia să-i tot înlocuim cablurile și să-i dăm să bea diverse lichide ajutătoare. O cam supăra și inima și ne-a spus un mecanic că ar avea nevoie de un fel de by-pass la motor ca să mai funcționeze cum trebuie. Cel mai des, în ultima perioadă, se întâmpla să nu vrea să mai plece de pe loc. Învârteam cheia și ea nimic, ca și cum ar fi fost frântă de oboseală și nu-și mai găsea suflul să pornească. Acum, spre deosebire de alte piese, o baterie auto nu-i o cheltuială chiar atât de mare, așa că i-am schimbat-o de două ori. Într-un an. Semn că Isabel a noastră era pur și simplu epuizată, aproape că ne ruga s-o lăsăm în pace. Străbătuse peste 480.000 de kilometri! Spuneți-mi voi dacă ați mai auzit de vreo mașină care să trăiască atât!

Poate că n-am fi vândut-o, încă, dacă n-am fi găsit-o într-o seară lovită, în parcare. Era noapte, iar ea zăcea într-o baltă de cioburi: cineva îi zdrobise cu totul un far din spate și-i încovoiase bine bara. Nici un bilet, nici o scuză… Ne-am gândit dacă să mai investim în reparații sau să încercăm s-o vindem, așa cum era, bătrână și accidentată. Răspunsul a cam venit singur, așa că, până la urmă, Isabel a ajuns în posesia unei doamne vietnameze, patroana atelierului de mecanică unde o duceam mereu s-o dregem. Cunoscând-o bine, femeia a vrut-o pe loc, așa că am bătut palma.

Am rămas cam triști în urma ei, când vietnameza a plecat cu Isabel, de parcă lua cu ea toate amintirile noastre. Ce stupid, m-am gândit, să regret o mașină! Un biet obiect! M-a străbătut după aceea un alt gând: că obiectele capătă viața pe care le-o dăm, iar când ne despărțim de ele, ne rupem și de acea felie de viață pe care o asociem cu el.

Acest text este un advertorial. Mai aveam un link de promovat, dar aș fi stricat povestea dacă m-aș fi lăsat întreruptă de reclamă, așa că-l adaug aici. E publicitate la baterii Rombat, în caz că aveți și voi o Isabel de reparat.

***

V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro!

Semnat de Corina Stoica