marți , 17 septembrie 2019

Gabriel Stan: „Pictura nu va muri niciodată, omul va avea mereu nevoie să-și exprime universul interior”

Mama a fost croitoreasă, iar talentul la desen de la ea l-am moștenit. Desena dumnezeiește! Din câteva linii îți făcea o compoziție, n-am mai văzut un alt om să dezeneze așa. În ce privește latura mea artistică, ea s-a dezvoltat tot datorită părinților. Mă duceau la muzee, cu ei am fost la Brukenthal când eram mic. Tatălui meu îi plăcea foarte mult pictura, dar a vrut să facă din mine muzician. Am luat foarte multe lecții de muzică și îmi și place muzica, însă, din păcate, nu sunt creativ în acest domeniu.

Vă doreați, în schimb, să deveniți actor, pentru că ascultați multe piese de teatru la radio…

Actor aș fi dorit să fiu! Și am avut noroc că în liceu m-am lămurit cum e cu actoria. Aveam o profesoară de limba engleză, genială, Ida Suciu se chema. La fiecare sfârșit de an, ea punea în scenă piese de teatru. Era un fel de tradiție a liceului, iar eu am fost cooptat în grupul ăsta. Doamna profesoară a venit cu o chestie șocantă, cu revista „Secolul XX” cu piese de teatru scrise de Samuel Beckett, foarte moderne și, culmea, care erau scrise pentru televiziune. Ea le voia puse pe scenă. Într-una din piese, am jucat și eu. Atunci m-am lămurit, m-am vindecat de teatru.

De ce?

Piesa se chema „Banda de magnetofon”. Un bărbat aude în minte vocea unei tinere care s-a sinucis și care îl judecă. Asta este toată intriga. O sinucigașă, o fată care l-a iubit și care îi arunca păcatele pe cap. Ei, bine, banda asta de magnetofon exista la propriu. Era înregistrată de o colegă de-a mea, Gabriela Barbu. Se auzea doar vocea, iar eu trebuia să fac ceva pe scenă în acest interval de timp. Piesa era scrisă pentru televiziune sau film, pentru că indicaţiile de regie erau ca omul cu camera să se aproprie încet de faţa şi ochii personajului… Mi-am organizat rolul, pentru că îmi plăcea teatrul, și am gândit scena în lumini și umbre. Era foarte modern și foarte nou stilul ăsta pentru vremea aceea. Eu eram generația Beatles, eram uimit de tot ce era modern, de tot ce era american. Era normal să vreau să ies din canoanele de aici. Aveam un prieten pe care îl instruisem cum să pună luminile. Pentru că numai din lumini puteam să jonglez și să acopăr o scenă întreagă. Era o provocare să apari pe scenă şi să dai impresia că tot ce se aude se aude în mintea ta. Am fost și un pic arogant, pentru că mi-am aprins o țigară, elev fiind, în fața profesorilor…

Și nu v-au înfierat pentru acest gest?

Nu. Așa era piesa, a înțeles toată lumea. Chiar nu mi-a zis nimeni nimic. Adevărul că și fumam cu patos. Am profitat, am fost un mic profitor (zâmbește). Trebuia să fiu mai matur, nu?, ca să pot juca personajul. A impresionat. Numai că prietenul meu a încurcat luminile, și-atunci mi-am dat seama că trebuie s-o las baltă…

Semnat de

2 comentarii

  1. Corina iti multumesc pentru tot ceea ce ai adunat aici, in acest interviu. mi a mers la suflet si mi a raaspuns la intrebari pe care mi le puneam in ultima vreme. superb!

  2. vavaly, ne bucuram ca ti-a placut!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus