joi , 22 august 2019

Gabriel Stan: „Pictura nu va muri niciodată, omul va avea mereu nevoie să-și exprime universul interior”

Asta v-a făcut să renunțați la teatru?

Am renunțat deoarece mi-am dat seama că teatrul este o artă colectivă. Oricând, cineva din echipă poate strica totul. Când am văzut că el a încurcat luminile sau le punea aiurea, după spectacol, când ei au plecat la bere, mi-am strâns toate lucrurile, m-am dus acasă și am zis: Gata! Am terminat cu teatrul! Și am terminat cu teatrul, și mă felicit și acum că am făcut asta. Mă uit la prietenii mei actori. Am fost prieten cu Șerban Ionescu. Am stat aici la discuții. Îi cunosc familia, o cunosc pe Magda Catone, îl cunosc pe Bleonț, am fost prieten cu Dan Săndulescu. Cunosc viaţa actorilor. Este o meserie care te sacrifică total, te distruge. Și pentru ce? Măcar înainte exista un respect și o demnitate a profesiei. Așa, în pictură, eu centrez, eu dau cu capul. Iese prost, eu răspund, nu?

„Făceam benzi desenate cu americani, nu erau cu steaguri roșii, eram un inconștient.”

Dar la pictură cum ați ajuns?

Am avut un unchi care a fost bijutier, Dumitru Gavrilescu. Stătea foarte aproape de noi, nu avea copii, și eu am fost răsfățatul lui. Era gravor la „Steagul” și câștiga foarte bine, iar în casa lui existau tot felul de cărți de artă. S-a apucat de pictură, dar s-a îmbolnăvit, din păcate. A făcut un cancer și a murit destul de repede. Atunci, mătușă-mea a venit și mi-a adus toate uneltele lui. A fost ca o predare de ștafetă. Dar, dacă ar mai fi trăit, cred că aș fi ajuns bijutier, pentru că m-ar fi luat sub aripa lui, și cred că ar fi fost mai bine.

Din punct de vedere material?

Da. Ca bijutier nu mori de foame, nu stai tot timpul să te gândești cu ce-ți plătești întreținerea. În fine… Eu desenam de copil. Eram trei care desenam în şcoala generală, eu și încă doi prieteni, Horia Duma şi Silviu Cimpoacă. Culmea era că ei desenau mai bine ca mine. Făceam benzi desenate, iar povestirile astea înseriate circulau peste tot, de la o zi la alta. La un moment dat s-a aflat, iar directorul a spus: „Stan scrie o carte!”. Dar nu era carte, ci benzi desenate. M-a amenințat că vine acasă la mine… Veneau în controale, făceau tot felul de gesturi stupide, și am stat într-o noapte și am ars în baie toate benzile desenate.

Semnat de

2 comentarii

  1. Corina iti multumesc pentru tot ceea ce ai adunat aici, in acest interviu. mi a mers la suflet si mi a raaspuns la intrebari pe care mi le puneam in ultima vreme. superb!

  2. vavaly, ne bucuram ca ti-a placut!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus