marți , 18 iunie 2019

Gabriel Stan: „Pictura nu va muri niciodată, omul va avea mereu nevoie să-și exprime universul interior”

A trebuit să cereți voie, nu-i așa?

Da, și a fost interesant, pentru că nu aveam voie să expun o icoană în România, dar eu, de măgar ce sunt – pentru că sunt destul de obraznic și de rebel – am dus și o icoană (zâmbește). S-au certat între ei, dar până la urmă au zis: Lăsați, domnule, că pentru R.F.G. merge, și m-au lăsat să scot icoana din țară. Astea erau vremurile. Erau foarte atenți să nu ai însemne denigratoare în zona politică.

Dar lucrări politice a fost vreodată nevoie să faceți?

Niciodată nu am făcut o pictură angajată politic, pentru că am învățat din timp să nu mă ancorez în teme minore. Cel care intră, artistic vorbind, într-o relație cu un sistem sau cu un partid politic, moare odată cu el. Mi-am clădit singur toată cariera artistică, după propriile mele principii, și n-am căzut în capcane derizorii. Și pe mine m-a tentat să pictez un Iad și să-i bag pe toți acolo, poate și acum m-ar tenta să fac asta, dar aș face o nedreptate, iar lucrarea ar muri în timp, și-atunci nu ar fi o lucrare de artă. Ceea ce trebuie să abordezi în artă sunt temele majore, teme care nu mor și pe care să le înțeleagă și un olandez, și un sud-african, și un chinez, și un om care nu are cultură politică amănunțită.

Cu ce ochi ați văzut Germania de atunci, având în vedere că veneați dintr-un comunism sinistru?

În R.F.G. ne-a primit ambasadorul, a fost o chestie oficială, un schimb cultural. Ne-au plimbat prin toate atelierele, au avut grijă de noi, am văzut multe lucruri. R.F.G. te făcea să plângi – eu, când am intrat într-un supermarket, atunci, în ‘85, am zis că dacă vine acolo vreo gospodină din România, leșină! (zâmbește). A fost un șoc, sincer. În schimb, am văzut artiști care scârțâiau, pictau prin garaje, nu le dădea statul nici o marcă, toți aveau același preț – 400 de mărci – şi pictau aproape la fel, era moda de a folosi litere şi text în imagine.

Poate că de asta nu v-ați gândit să rămâneți acolo?

Mi-a trecut prin cap să rămân, am avut și posibilitatea, puteam să dau niște ore, să pictez acolo, și tot ce pictam să rămână la ei, iar apoi după un timp, să o aduc și pe Gențiana, soția mea. Dacă eram cu ea, probabil că nu ne mai întorceam, dar singur nu am vrut să rămân. Aș fi rămas, poate, dacă nu ar fi fost condițiile de sclavagism pe care le-am văzut cu ochii mei. Adică, nu eram liber la mine acasă, dar nici acolo, și să stau cu mâna întinsă, la mila lor, mi s-a părut înjositor. N-am greșit, pentru că și acum am aceeași opinie. Dacă un artist ar merge acum într-o țară și-ar cerși înțelegere și bani, s-ar uita la el ca la un nenorocit, nu l-ar trata ca pe un artist. Pe când, așa, au venit ei și m-au căutat. Am avut și noroc, pentru că după ce am dat picturi în stânga și-n dreapta, una dintre lucrări, de exemplu, a ajuns undeva, a fost văzută, iar apoi un neamț m-a căutat pentru că era interesat de lucrările mele. M-am trezit cu neamțul în Brașov și mi-a cumpărat tot ce aveam în atelier. Era negustor de artă, făcea expoziții în multe orașe. E mai bine, deci, când nu te duci tu la ei, ci vin ei la tine.

Semnat de

2 comentarii

  1. Corina iti multumesc pentru tot ceea ce ai adunat aici, in acest interviu. mi a mers la suflet si mi a raaspuns la intrebari pe care mi le puneam in ultima vreme. superb!

  2. vavaly, ne bucuram ca ti-a placut!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus