Iarna, la mine acasă

Cu Stefi, la Vulcan, în iarna cea teribilă a lui 2014

Acolo unde cred că ești
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.

Vă promit, n-o să fie unul dintre textele mele de jelanie după acasă. Mi-e dor de ai mei și de pădurea din Vulcan și de căței și pisici și de mesteacănul din curte, și de câte nu mi-e dor! Dar azi mă gândesc la toate într-o altă cheie – o să vedeți voi de ce, cât de curând. În plus, după amorțirea aia de început de an, am intrat acum într-o stare mai activă și mai pozitivă, vedea-m-aș cât mă ține! 🙂 Dar uitați că am deviat de la subiect, cum fac de obicei, și-am uitat ce voiam să vă spun, de fapt: cum era iarna acasă, în România.

⦁ păi, în primul rând, era iarnă. 🙂 Nu puteai scoate mașina din curte fără să cureți mai întâi nămeții de zăpadă. Și nu puteai să ieși din casă fără bocanci, geacă groasă, fular, mănuși și tot ce mai găseai la îndemână să te înfofolești.

⦁ asta, când voiai să ieși din casă, că nu toată lumea se încumeta. Zilele mele preferate erau când ne trezeam toți târziu (heheee!) și ne adunam în bucătăria caldă, la cafea. Afară era totul alb și pufos și idilic, iar noi discutam vrute și nevrute, dacă mai era și televizorul pornit, să te ții conversații și glume și râsete. Ștefi punea imediat de-un ceai – ceaiuri minunate, din plante culese de mama din pădure și uscate în pod, amestecuri grozav de aromate, te lua mireasma de nas încă de la intrare când se făcea infuzia. Ceaiuri bune găsiți și voi aici, la Livadă. De mentă, de salvie, negru, verde, alb, de care poftiți și de care vi se potrivește.

⦁ mâncam ceva bun, mai scriam câte-un articol și, când încă era soarele înghețat sus pe cer, ne echipam și plecam la plimbare, la pădure. Eram printre puținii nebuni care făceau asta în plină iarnă, când totul era nins și încremenit de frig, și căprioarele și urșii probabil se adăposteau cât puteau de bine în calea gerului. Era o experiență fantastică, viscolul îți forța cu obrăznicie limitele, voința, determinarea de a pune un picior înaintea celuilalt, ca să înaintezi prin zăpadă. În mijlocul pădurii, în liniștea și frumusețea de nedescris a naturii, te simțeai viu, liber și recunoscător pentru toate. Dacă e ceva de care mi-e dor de nu mai pot, de asta mi-e!

⦁ să știți că nu ne întorceam congelați de frig, pentru că plimbarea asta ne punea sângele-n mișcare mai ceva ca un antrenament în sala de sport. Primul lucru pe care-l făceam era să bem un ceai, apoi mai mâncam ceva bun și mai stăteam la discuții, până târziu, sau ne uitam la un film. Sună banal, dar noi – sau, cel puțin, eu – nu ne plictiseam niciodată de acest ritual.

⦁ în zilele când aveam chef să ieșim în oraș, ne îmbrăcam tot așa, ca pentru Laponia, și în 20 de minute eram în Brașov. O luam la pas pe Republicii, că doar cum să ratezi o tură pe Republicii, până sus, în Piața Sfatului, unde ne alegeam o cârciumă care ni se părea nouă mai frumoasă și ne opream la o cafeluță, o biscuite, o ceva. 🙂 Aveam prieteni care erau sătuli de ieșirile astea, în timp ce mie, de când mă știu, mi s-au părut mici clipe de sărbătoare în zile care nu anunțau nimic spectaculos. Iar Brașovul, iarna, e pentru mine o frumusețe, cu toată mocirla care se adună pe străzi când se mai topește din zăpadă.

Zăpadă pe care eu n-am văzut-o anul trecut, nici anul ăsta. După câteva zile reci, la începutul anului, în Atlanta a venit un fel de primăvară. Ziua poți ieși lejer în tricou și jachetă subțire. Nu mă plâng, dar încă visez la un ger cumplit, de savurat și de neuitat!

Cu degete de frig adun
Ca sub un șal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mișcarea lui către argint.

(Constanța Buzea, „Acolo unde cred că ești”)

Semnat de Corina Stoica