Ion Dichiseanu: Am dat autografe și pe pașapoarte!

Foto: LIVIU UNTARU

O întâlnire cu maestrul Ion Dichiseanu este întotdeauna un prilej de relaxare și de conversaţii cu miez. Marele nostru artist se dovedește și astăzi o sursă inepuizabilă de povești savuroase și de învăţăminte născute din experienţa sa de viaţă remarcabilă. În faţa unei cești de cafea și a unei ţigări aprinse – pe care doar o pufăie, ne-a liniștit! – își confirmă personalitatea captivantă și șarmul care l-au transformat într-una dintre vedetele autentice ale scenei românești.

Domnule Dichiseanu, un artist cu o carieră ca a dumneavoastră se sim­te vedetă?

N-aș putea să spun asta, nu fac eu pe vedeta… Dimpotrivă, cuvântul vedetă e scos din vocabularul meu! Nu vedeţi ce în­seamnă azi o vedetă? Termenul s-a demo­netizat mult. Când le vezi pe toate domni­ţele astea, cum își arată silicoanele, toate sunt vedete! Să terminăm cu prostiile! Ve­detă te face publicul, dacă îi dai respect și dăruire, el te face vedetă! Iar vedetă nu devii după un film, două, trei. Trebuie să ai puţină modestie, nu să crezi că, dacă ai făcut un film, ești vedetă!

Eu am publicul meu, care mă iubește și îmi arată preţu­irea lui cu fiecare ocazie. Mă opresc oa­menii pe stradă și de multe ori îmi cer să le dau autograf pe buletin, pe certificatul de căsătorie, până și pe pașapoarte! Eram odată la aeroport, așteptam pe cineva, și m-a oprit un domn care pleca în America, să mă roage: Domnu’ Dichiseanu, daţi-mi un autograf, să-l arăt la românașii noștri de acolo! Unde, mă, pe pașaport?, l-am în­trebat. Păi, n-am altceva, scrieţi aici! Mă onorează, dar mă și stânjenesc lucrurile astea. Nu vă mai povestesc și altele, pen­tru că m-aș simţi penibil, la cât m-au ridi­cat în slăvi spectatorii mei de-a lungul tim­pului… Ieșeam din stadion cu gardă de corp, mă simţeam și eu ca Elvis Presley sau Michael Jackson! (râde) Îmi făceau oame­nii tunel de flori, îmi strigau numele, mă simţeam mare! Dar, repet, mie nu-mi pla­ce să-mi spun că sunt vedetă.

Și-atunci, în România cine este vedetă?

Nu știu… Nu-mi permit eu să stabilesc asta, așa cum spuneam, publicul e cel ca­re decide. Întrebaţi spectatorii, faceţi un sondaj și aflaţi pe cine consideră ei vede­tă. Sigur, contează și pe cine întrebaţi. De­pinde de „grupa sanguină”, cum îi spun eu, adică de nivelul de cultură, de educa­ţie. Consider că s-a pierdut puţin din edu­caţia spectatorului și trebuie să restabi­lim statutul pe care îl merită spectatorul. Să încetăm să-i mai oferim lucruri frivo­le. E un moment delicat pentru publicul nostru. Nu intru în zona politicului, pen­tru că nu mă pricep, dar problema asta începe de la vârf.

Aveţi vreun regret legat de carieră?

Nu. Poate că am făcut, uneori, ceea ce se cheamă „compromisuri”. Au fost voci care au comentat că n-ar fi trebuit să mă bag în telenovele. Când auzi de telenove­le, spui că e ceva ușor, nu? Ei bine, nu e ușor deloc! Pentru un actor care are sti­mă faţă de profesia lui, un rol de telenove­lă poate fi la fel de complex ca unul din­tr-un film mai serios. Eu consider că, atâ­ta vreme cât mi-am făcut datoria de actor și mi-am respectat angajamentul faţă de profesia mea, nu am făcut nimic rău. Nici­odată nu aș face un lucru care să mă dez­onoreze. Asta a fost una dintre ambiţiile mele, încă de când am urcat prima oară pe scenă, și voi păstra această promisiu­ne faţă de mine până când steaua mea va apune. Așadar, nu regret nimic, rien de ri­en. Nici în carieră, nici în viaţa mea perso­nală. Ţine de o tărie de caracter, de o forţă interioară care cred că mă caracterizea­ză. Mereu m-am străduit să dau celor din jur tot ceea ce meritau. Și cred că am fă­cut-o. Probabil că s-a întâmplat și invers, uneori. Dacă privesc înapoi, poate că în viaţa mea privată au existat oameni care meritau mai mult și cărora ar fi trebuit să le ofer mai mult. Dar m-am străduit, apoi, să redresez lucrurile.

Credeţi că este adevărată percep­ţia publică potrivit căreia artiștii ar fi săraci?

Depinde, ce înseamnă „săraci”? Nu sunt plătiţi la justa lor valoare, asta e clar. Iar unii trăiesc rău, e adevărat. Dacă aș fi făcut în America nu 60 de filme, câte am în eu palmares, ci numai 20, aș fi fost big boss. Sigur că nivelul lor este cu totul altul, nici nu e nimerit să facem comparaţii. Dar eu nu pot să mă plâng! Nu am avut timp, în cariera mea, să răspund la toate solicită­rile. Pot să spun că am fost un răsfăţat din acest punct de vedere.

Am și avut mereu o mândrie, un orgoliu legat de felul în ca­re mi-am făcut meseria. Când am avut un rol în limba engleză, am învăţat limba en­gleză, nu am vrut să ne creadă cineva pe noi, breasla de actori români, mai prejos decât alţii care veneau cu ifose din Occi­dent! Când am avut scene dificile, care cereau să mă pun în pericol, nu lăsam pe nimeni să mă dubleze, eu voiam să le fac pe toate, din mândrie! Și de multe ori am renunţat la distracţii pentru profesie. Să stau eu să pierd nopţile, să beau? Nu era de mine. Mă întâlneam cu colegii, ne sim­ţeam bine un timp, dar apoi le spuneam la revedere, dacă știam că a doua zi aveam spectacol. Disciplina e foarte importantă, poţi să ai talent cu carul, dacă nu ești dis­ciplinat, punctual și responsabil, te poţi pierde foarte ușor pe drum. Ca artist ai o responsabilitate faţă de spectator, iar eu îmi iubesc și îmi respect spectatorii.

Semnat de Corina Stoica