O întâlnire cu maestrul Ion Dichiseanu este întotdeauna un prilej de relaxare și de conversaţii cu miez. Marele nostru artist se dovedește și astăzi o sursă inepuizabilă de povești savuroase și de învăţăminte născute din experienţa sa de viaţă remarcabilă. În faţa unei cești de cafea și a unei ţigări aprinse – pe care doar o pufăie, ne-a liniștit! – își confirmă personalitatea captivantă și șarmul care l-au transformat într-una dintre vedetele autentice ale scenei românești.
Domnule Dichiseanu, un artist cu o carieră ca a dumneavoastră se simte vedetă?
N-aș putea să spun asta, nu fac eu pe vedeta… Dimpotrivă, cuvântul vedetă e scos din vocabularul meu! Nu vedeţi ce înseamnă azi o vedetă? Termenul s-a demonetizat mult. Când le vezi pe toate domniţele astea, cum își arată silicoanele, toate sunt vedete! Să terminăm cu prostiile! Vedetă te face publicul, dacă îi dai respect și dăruire, el te face vedetă! Iar vedetă nu devii după un film, două, trei. Trebuie să ai puţină modestie, nu să crezi că, dacă ai făcut un film, ești vedetă!
Eu am publicul meu, care mă iubește și îmi arată preţuirea lui cu fiecare ocazie. Mă opresc oamenii pe stradă și de multe ori îmi cer să le dau autograf pe buletin, pe certificatul de căsătorie, până și pe pașapoarte! Eram odată la aeroport, așteptam pe cineva, și m-a oprit un domn care pleca în America, să mă roage: Domnu’ Dichiseanu, daţi-mi un autograf, să-l arăt la românașii noștri de acolo! Unde, mă, pe pașaport?, l-am întrebat. Păi, n-am altceva, scrieţi aici! Mă onorează, dar mă și stânjenesc lucrurile astea. Nu vă mai povestesc și altele, pentru că m-aș simţi penibil, la cât m-au ridicat în slăvi spectatorii mei de-a lungul timpului… Ieșeam din stadion cu gardă de corp, mă simţeam și eu ca Elvis Presley sau Michael Jackson! (râde) Îmi făceau oamenii tunel de flori, îmi strigau numele, mă simţeam mare! Dar, repet, mie nu-mi place să-mi spun că sunt vedetă.
Și-atunci, în România cine este vedetă?
Nu știu… Nu-mi permit eu să stabilesc asta, așa cum spuneam, publicul e cel care decide. Întrebaţi spectatorii, faceţi un sondaj și aflaţi pe cine consideră ei vedetă. Sigur, contează și pe cine întrebaţi. Depinde de „grupa sanguină”, cum îi spun eu, adică de nivelul de cultură, de educaţie. Consider că s-a pierdut puţin din educaţia spectatorului și trebuie să restabilim statutul pe care îl merită spectatorul. Să încetăm să-i mai oferim lucruri frivole. E un moment delicat pentru publicul nostru. Nu intru în zona politicului, pentru că nu mă pricep, dar problema asta începe de la vârf.
Aveţi vreun regret legat de carieră?
Nu. Poate că am făcut, uneori, ceea ce se cheamă „compromisuri”. Au fost voci care au comentat că n-ar fi trebuit să mă bag în telenovele. Când auzi de telenovele, spui că e ceva ușor, nu? Ei bine, nu e ușor deloc! Pentru un actor care are stimă faţă de profesia lui, un rol de telenovelă poate fi la fel de complex ca unul dintr-un film mai serios. Eu consider că, atâta vreme cât mi-am făcut datoria de actor și mi-am respectat angajamentul faţă de profesia mea, nu am făcut nimic rău. Niciodată nu aș face un lucru care să mă dezonoreze. Asta a fost una dintre ambiţiile mele, încă de când am urcat prima oară pe scenă, și voi păstra această promisiune faţă de mine până când steaua mea va apune. Așadar, nu regret nimic, rien de rien. Nici în carieră, nici în viaţa mea personală. Ţine de o tărie de caracter, de o forţă interioară care cred că mă caracterizează. Mereu m-am străduit să dau celor din jur tot ceea ce meritau. Și cred că am făcut-o. Probabil că s-a întâmplat și invers, uneori. Dacă privesc înapoi, poate că în viaţa mea privată au existat oameni care meritau mai mult și cărora ar fi trebuit să le ofer mai mult. Dar m-am străduit, apoi, să redresez lucrurile.
Credeţi că este adevărată percepţia publică potrivit căreia artiștii ar fi săraci?
Depinde, ce înseamnă „săraci”? Nu sunt plătiţi la justa lor valoare, asta e clar. Iar unii trăiesc rău, e adevărat. Dacă aș fi făcut în America nu 60 de filme, câte am în eu palmares, ci numai 20, aș fi fost big boss. Sigur că nivelul lor este cu totul altul, nici nu e nimerit să facem comparaţii. Dar eu nu pot să mă plâng! Nu am avut timp, în cariera mea, să răspund la toate solicitările. Pot să spun că am fost un răsfăţat din acest punct de vedere.
Am și avut mereu o mândrie, un orgoliu legat de felul în care mi-am făcut meseria. Când am avut un rol în limba engleză, am învăţat limba engleză, nu am vrut să ne creadă cineva pe noi, breasla de actori români, mai prejos decât alţii care veneau cu ifose din Occident! Când am avut scene dificile, care cereau să mă pun în pericol, nu lăsam pe nimeni să mă dubleze, eu voiam să le fac pe toate, din mândrie! Și de multe ori am renunţat la distracţii pentru profesie. Să stau eu să pierd nopţile, să beau? Nu era de mine. Mă întâlneam cu colegii, ne simţeam bine un timp, dar apoi le spuneam la revedere, dacă știam că a doua zi aveam spectacol. Disciplina e foarte importantă, poţi să ai talent cu carul, dacă nu ești disciplinat, punctual și responsabil, te poţi pierde foarte ușor pe drum. Ca artist ai o responsabilitate faţă de spectator, iar eu îmi iubesc și îmi respect spectatorii.
Semnat de Corina Stoica