miercuri , 30 septembrie 2020

Irina Păcurariu, despre soțul său, Ticu Lăcătușu: „Cred că viaţa începe acolo unde ne-am întâlnit”

Irina1

Un dialog cu Irina Păcurariu e întotdeauna o plăcere, indiferent de subiect. De data aceasta, am discutat despre recentul său proiect de la TVR, „Povești în halate albe”, și ne-am continuat conversația în jurul presei, pentru ca realizatoarea TVR să încheie cu o suită de mărturisiri când amuzante, când profunde și înduioșătoare, despre familia sa – alpinistul Ticu Lăcătușu și cele două fiice, Ana Carina și Iris Petra.

Cu ce sentiment aţi încheiat seria Poveşti în halate albe? Ce concluzii v-au rămas în minte?

Sunt deja câteva săptămâni de când nu mai sunt atât de implicată în poveste, şi deja încep din nou să aud istorii de prin sate uitate de lume din România, în care copiii ajung cu greu la un medic, în care li se pun diagnostice pe fugă şi unde, în general, nu au parte de atenţia pe care ar merita-o… E limpede că sistemul e foarte bolnav, dar în continuare mailul meu este plin de mesaje din partea unor oameni care ar vrea să vorbească despre un medic extraordinar, un medic care nu aşteaptă decât recompensa unui zâmbet, un medic care a pus diagnosticul potrivit în momentul potrivit. Şi, în foarte multe cazuri, diagnostice puse de medici de la Viena sau de la Istanbul au fost întoarse de medici români, care au rezolvat cazurile respective mult mai rapid şi mai uşor. Deci există, ca în fiecare poveste, două fețe ale aceleiaşi istorii.

E foarte complicat să ai concluzii; ştim în ce ţară trăim, ştim că e bolnavă din mai multe puncte de vedere, şi cu atât mai mult, concluzia rămâne cea de la care am plecat ca premiză pentru emisiune: avem nevoie de medici, pentru că de la ei ne aşteptăm să vină salvarea. E dureros faptul că pentru mulţi dintre ei, mai ales pentru cei tineri, soluţia este să-şi facă un rost în altă parte. Nu-i poţi judeca, poţi doar să rămâi un observator, şi din păcate, în ultimii 23 de ani, autorităţile tot observatori au fost… Nu a existat niciun program coerent prin care aceşti medici să fie ajutaţi să rămână alături de părinţii şi de familia lor. Dintre cei care doresc să plece, există doar o minoritate care ar pleca în orice condiţii, din simplul motiv că vor să lase în urma această ţară şi speră că societăţile mai aşezate care-i aşteaptă le pot oferi ce-şi doresc. Dar majoritatea pleacă cu o mare strângere de inimă şi s-ar întoarce oricând, dacă ar avea şi la ce…

Ca jurnalist, pot să-ţi spun concret că România are una dintre cele mai mici contribuţii la Sănătate din Europa, dacă nu chiar şi din lume, un lucru pe care noi nu-l ştim. Ni se pare că plătim mult pentru că primim foarte puţin raportat la cât plătim. Şi îţi mai pot spune că, în ceea ce priveşte procentul din Produsul Intern Brut care revine Sănătăţii, el se situează în locurile codașe din Europa; în orice caz, suntem în urma Albaniei şi a Bulgariei. Deci romanţăm povestea, ne place să o interpretăm subiectiv, dar lucrurile stau foarte grav.

Care a fost cea mai memorabilă experienţă pe care aţi avut-o cu un medic român?

Sunt un om care a trecut printr-un cumplit accident de maşină, şi asta a însemnat o lungă perioadă de timp petrecută în spitale. Eu am scăpat mai ușor, dar mama mea, care era cu mine în maşină, a avut nevoie de spitalizare pe termen lung. Am avut noroc de un om fabulos, un ortoped care coordona o echipă extraordinară. Apropo, el lucrase în Germania, o parte din echipa lui lucrase în străinătate şi se întorseseră în România pentru că-şi terminaseră specializările acolo. O parte visa să se întoarcă acolo să lucreze, alţii lucrau aici de plăcere. Dar cert e că munceau cu tot sufletul şi făceau lucruri admirabile în… fosta morgă a unui spital! O moşteniseră dintr-o întâmplare administrativă, era un loc înspăimântător pentru cine ştia ce fusese acolo, un loc aparent populat de strigoi, dar pe care ei reuşiseră să-l facă să fie un loc şi-atât. Aveau o cameră de gardă în care încăpeau două paturi, dar cu toate astea operau şi îşi făceau datoria admirabil. Desigur, lucrau şi într-un spital privat, aşa cum se întâmplă de obicei în România, dar îşi făceau gărzile aici şi nu am auzit de cazuri în care oamenii să rămână cu probleme majore, chiar dacă la Ortopedie, se ştie, lucrurile sunt mai delicate, depinde de fiecare om cum reacţionează după o operaţie.

Am născut, de două ori, într-un spital care stătea să se dărâme; l-am ales pe acela, deşi existau şi altele, pentru că acolo era medicul în care aveam încredere. Iar la a doua naştere chiar am avut o problemă – fetiţa venise pe lume şi, deşi mi se spusese că e în regulă, am stat într-o stare cumplită de spaimă, timp de o oră şi jumătate, pentru că nu înţelegeam de ce nu sunt scoasă din sala de operaţie şi nu ştiam dacă e vreo problemă cu mine sau cu copilul. Motivul era, însă, acela că medicii de acolo adunau sânge de unde puteau, ca să salveze o femeie de etnie rromă care venise de departe şi care avea probleme grave. Asta a durat enorm, şi medicii au depus eforturi absolut incredibile. Până la urmă, nu a contat că am stat şi am aşteptat o oră şi jumătate, pentru că ei aveau de salvat un om.

Pe de altă parte, am întâlnit şi multe personaje de care nu mi-ar plăcea să vorbesc acum, are cine să vorbească despre ei… Și lumea medicală este la fel de complexă şi de nuanţată ca societatea în general.

Ce anume v-a determinat să rămâneţi în TVR, deşi problemele instituției sunt bine cunoscute?

În principiu, are legătură cu structura mea, care este aceea de om statornic. Eu nu m-am mutat din Iaşi, cum îmi ceri acum să mă mut din instituţie? (zâmbeşte) Încerc să-mi fac o lume a mea, care într-un fel este o insulă în spaţiul în care funcţionez.

Lucrez de mulţi ani cu aceiaşi oameni – fie că e vorba de operatori, de editorii de imagine sau de colaboratorii apropiaţi – deci aş spune că e un soi de protecţie, apropo de faptul că lumea în care trăim pare, uneori, că ne poate modifica sau ne poate exaspera. Probabil că, indiferent în ce structură media aş fi, eu aş fi aceeaşi. Pe de altă parte, genul de jurnalism pe care îl fac eu cred că îşi are, totuşi, locul într-o instituţie publică. Mi-e greu să spun care sunt virtuţile care mă ţin acolo… Are mult de a face cu faptul că echipa mea e acolo.

Aţi fost întotdeauna un om de echipă, lucraţi mai bine aşa?

Da, dar sunt un om de echipe mici; sunt un om foarte vesel, un om direct, poate uneori prea direct, dar nu-mi plac prieteniile forţate şi de conjunctură. Nu sunt un om de gaşcă mare. Echipele mele adevărate au fost cele de la Iaşi, unde mulţi ani am funcţionat ca într-o reală familie, cu toate ale ei. Era atât de frumos, şi făceam cu toţii de toate, aşa încât acea familie să fie number one… Este o vârstă, un timp, o epocă pe care nimic nu va putea vreodată să le înlocuiască.

Înţeleg că aceea a fost cea mai frumoasă perioadă din cariera dvs.

Da, deşi nu aş spune că cele mai eroice lucruri le-am făcut acolo. E adevărat, cele mai multe premii le-am luat când eram la Iaşi. Dar poate că nu am întâlnit acolo cei mai interesanţi oameni, poate nu am făcut acolo cele mai curajoase proiecte, poate nu am construit acolo ce am construit la Bucureşti. Însă epoca de la Iaşi a fost cea în care am învăţat, în care ne-am modelat, în care ne-am făcut mari. Pentru mine, maturizarea profesională s-a petrecut la Iaşi.

Venisem, extrem de revoluţionară, cu un orgoliu nemăsurat aş spune, greu de îmblânzit, cu o curiozitate cu care m-am născut şi fără de care nu aş fi putut face această meserie, fără să ştiu că aveam vreo abilitate de a face ceva în viaţă. Eram îngrozită, nu mi se părea că există nicio meserie pe care să o pot face onorabil. Erau primii ani după 1990 şi nici diversitatea opţiunilor nu era prea mare, mai ales într-un oraş de privincie cum era, totuşi, Iaşul. Nu se mutau munţii din loc la Iaşi în acele vremuri, tonul venea de la Bucureşti. Dar, de fapt, cred că vorbesc prea mult despre televiziune, când cheia se află în întâlnirea cu un om care mi-a schimbat viaţa; omul acela era acolo şi cu siguranţă foarte multe lucruri în viaţa mea au devenit altfel datorită întâlnirii cu Vanda Condurache (n.r. redactor-șef al postului TVR Iași, decedată într-un accident de mașină, în 2007). Ei îi datorez enorm, din toate punctele de vedere, şi personal, şi profesional… Pentru mine, momentul în care m-am întâlnit cu Vanda a fost cel în care am terminat cu adolescenţa, în care mi-am dat seama că lucrurile în viaţă sunt un pic mai complicate şi că ar trebui să le iau mai în serios.

Cât de bine vă amintiți de întâlnirea cu Vanda Condurache?

Foarte bine. Întâlnirea mea cu Vanda s-a legat de o ironie pe care am făcut-o la adresa ei. Aveam de pregătit un documentar despre Zidul Plângerii, erau nişte termeni pe care nu-i cunoşteam, iar cei din redacţie mi-au spus: Întreab-o pe Vanda! Eu am crezut că trebuia să o întreb pe ea pentru că era un om cultivat, erudit; m-am gândit că Vanda trebuie întrebată pentru că ea, pur şi simplu, le ştia pe toate. Şi îmi amintesc că am fost puţin ironică apropo de micile obsesii pe care le aveau evreii în anumite momente ritualice, pentru ca apoi să aflu că Vanda era o evreică pursânge! Nu-mi spusese nimeni că ar fi putut să se simtă jignită, poate, de felul în care puneam problema. Eu aşa sunt, sunt ironică şi cu mine, dar cine nu mă cunoaşte bine o putea lua ca pe o frondă. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama clar că nu poţi spune chiar tot ce gândeşti, că trebuie să-ţi mai şlefuieşti modul de exprimare, pentru că uneori poţi face rău, iar lucrurile nu se mai pot repara şi e posibil ca tu să nu ţi-o mai poţi ierta niciodată. Atunci mi-am spus: Stai, asta e o lume de oameni mari, trebuie să o tratez ca atare!

Şi aţi devenit, într-adevăr, mai diplomată, mai temperată?

Faţă de cum eram până atunci, da. Dar să nu cerem imposibilul! (râde) Nu sunt o persoană de o politeţe exagerată şi nici un om care zâmbeşte, iar după ce a ieşit pe uşă spune altceva decât ce a spus înainte. Sunt în continuare un om direct, dar mă gândesc de două ori dacă ceea ce spun nu jigneşte sau nu răneşte, ca să fiu sigură că nu fac rău cu voia mea. Există un moment în viaţă când începe să-ţi pese de oameni şi nu doar de tine. E acel moment în care îţi dai seama că tu nu eşti centrul. Cel mai grav şi cel mai trist este că sunt oameni care îmbătrânesc fără să-şi dea seama de asta.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus