The Island of Sun and Love

Notă: Aceste întâmplări au fost atât de adevărate, încât au devenit, în timp, doar niște ficțiuni.

„Moro mou, într-o zi aș vrea să-ți cumpăr un bilet numai dus către Creta. Să vezi Egeea în fiecare dimineață și să înțelegi că nu-i ca toate mările. Are copaci cu frunze albastre, are țestoase și cai înăuntru, cai de toate culorile, și un șoricel care trăiește acolo, în apă. Iar șoricelul mănâncă mult mango și pepene, ca și tine, dar preferații lui sunt calamarii de la terasa lui Nikos. Câteodata bea cafea grecească, dar nu prea multă, pentru că are probleme cu inima.

Aș vrea să vii și să numărăm toate pietrele de pe plajă. Să ne alegem una în care să ne mutăm. Să stăm și să luăm cina, la o masă micuță, într-o piatră cu fereastră în formă de inimă. Șoricelul să vină și să ne cânte la harpă, ca un muzician adevărat, iar tu să începi să dansezi…”.

S-a făcut ferfeniță scrisoarea pe care o port cu mine peste tot, de doi ani întregi. O tot despăturesc și citesc din ea când mi-e urât sau când trebuie să aștept.

Doamne, cât îmi doream o cafea! O cafea grecească, mare și spumoasă. Să-i domolesc fierbințeala cu un păhărel cu lapte rece. O cafea la ibric, cu caimac de culoarea nisipului încins, pe care s-o beau din sorbituri mici, să mestec între dinți zațul ei gustos! Dar sunt în aeroport, iar greek coffee nu găsesc aici, așa că mi-am luat un café latte și stau cuminte și fericită pe o bancă, afară. Mă uit la oameni. Unii pleacă și-i compătimesc, alții cară bagaje grele, aleargă transpirați și disperați după un taxi. E un zumzet incredibil în micul aeroport de pe insulă.

Îl văd coborând din mașină și venind spre mine. Zâmbește larg, ca un star de cinema, cu ochii ascunși după niște ochelari de soare negri. Își desface brațele de la distanță, cu câteva clipe înainte de a mă ajunge. Cămașa pătrunsă de mirosul lui, palmele lui cuprinzându-mi obrajii. „Moro mou, cât timp…!”. Râsete, îmbrățișări nesfârșite. Îmi dă o floare mică, roșie, ruptă de pe câmp.

Nimic nu s-a schimbat, e la fel de vesel și de efervescent, și de frumos, ca întotdeauna. Îmi spune, în drum spre hotel, că la ora 9 trebuie să fie la o petrecere, o obligație de serviciu. Onomastica șefului, dar nu lipsește mai mult de o oră. N-am să mă supăr, nu? Sigur că nu, și chiar nu mă supăr. Nu-mi trece prin cap să-l întreb de ce nu s-a gândit să mă ia cu el.

La hotel, mă are cu cămașa încă prinsă într-un nasture, cu sutienul doar pe jumătate desfăcut. La sfârșit, îmi sărută fruntea, ochii, gâtul. Se spală și, în timp ce se îmbracă, îmi spune cu un zambet încurcat:

– Mă grăbesc, moro mou, mai am o jumătate de oră și trebuie să fiu acolo. Dar mă întorc repede și petrecem toată seara împreună.

Sunt atât de fericită că m-am întors aici, încât graba de a se desprinde din îmbrățișarea mea nu mă pune pe gânduri. După ce mă sărută de plecare, închid ușa în urma lui și intru la duș. Mă spăl lent, tacticos, apoi mă machiez puțin în jurul ochilor. Mi-e dor de stațiune, vreau să revăd totul, să-mi amintesc tot ce n-am uitat. După ce dau o raită, mă opresc la terasa lui Nikos, la malul mării. Grecul bătrân și mustăcios e la masa lui, fumând, așa cum l-am lăsat acum un an. Parcă am lipsit cinci minute. Mă pupă zgomotos și mă îmbrățișează, întrebându-mă imediat dacă vreau un platou cu pepene.

–  Da, și-o cafea la ibric, te rog, că mor de poftă!

După un timp, Nikos pleacă și rămân singură. Dar pe mine singurătatea niciodată nu m-a stânjenit. Vizavi de masa mea, un bărbat devorează un morman de aripioare de pui, cu sosuri și cartofi prăjiți. Îmi zâmbește și mă întreabă dacă vreau să mănânc cu el. Îi spun că nu, pentru că-mi aștept iubitul, să cinăm împreună.

– Dar unde e iubitul tău?

– A trebuit să fie altundeva, dar vine curând.

Îmi pune tot felul de întrebări și îi povestesc că, în urmă cu doi ani, m-am îndrăgostit de un bărbat de aici, pe care vin să-l vizitez de câte ori pot. Vrea să știe cu ce se ocupă iubitul meu. Îi spun că e dansator, unul excelent, și că poate chiar să stea într-un picior pe o sticlă așezată pe masă. Mă invită din nou lângă el, dar îi mulțumesc și refuz. Nu vreau cumva să vină el la mine, să-mi țină companie? O, ar fi minunat, dar locul se va ocupa în scurt timp. Mă uit la ceas: s-a făcut 10 și-un sfert, ar trebui să apară. Îi trimit un mesaj și îl anunț că sunt la Nikos. Nu-mi răspunde, iar bărbatul de vizavi continuă conversația. Îmi zice că are o sală de fitness în Atena. E blond și are ochi imenși, albaștri. Sau verzi, nu-i văd prea bine la lumina felinarelor de pe terasă. După vreo oră, cere nota.

– Nu vrei să mergi la o plimbare? Crezi că mai vine iubitul tău?

Acum, da, detest că sunt singură. Mai face o încercare la care mă pufnește râsul: el va pleca de la terasă, dar mă va aștepta timp de zece minute la colțul clădirii, acolo unde e întuneric. Just for a kiss, nothing else. Îi zâmbesc politicos-amar și-l salut.

Au trecut cele zece minute, de fapt, a trecut mult mai mult. Câteva bucățele de pepene galben se scaldă, pe tavă, într-o zeamă plină cu sâmburi negri. Cafeaua mi-am terminat-o, iar foamea n-o mai simt. E miezul nopții și mai e doar un cuplu tăcut în cealaltă parte a terasei. Mă uit discret într-o oglindă pe care o port în geantă. Dermatograful mi s-a întins în josul ochiului stâng, părul mi s-a subțiat, fața e căzută de așteptare. Nu înțeleg nici eu de ce am așteptat atât, trebuia să fi plecat de mult.

Îl sun și, din nou, nu răspunde. Îi trimit un mesaj și-l anunț că mă întorc la hotel.

Știu că tocurile o să facă zgomot în liniștea nopții, așa că urc scările pe vârfuri, cu pantofii în mână, ca-n filmele cu fete cuminți care fac prostii și ajung acasă în zori. Numai că eu n-am făcut nici o prostie. Mă uit la bagaj și îmi trece prin minte să-i închid chiar acum fermoarul și să plec. Sigur găsesc un zbor dimineață. Să plec?

Telefonul mă sperie.

– Îmi pare rău, îmi pare foarte rău… Era multă lume acolo și nu m-au lăsat să plec, te-ai supărat tare? Te rog să mă ierți. Ți-e foame, să-ți aduc ceva?

Mă întind în pat, nu vreau decât să dorm și să uit. După un timp, aud vag o bătaie în ușă. Deschid sec și mă așez imediat înapoi în pat. Nu-l privesc deloc. Îi spun că nu m-a deranjat că a spus că vine într-o oră și a venit în patru, ci că, din cauza asta, am fost singură, la mâna oricărui tâmpit care ar fi încercat să mă agațe. Îmi șterg totul din minte și adormim împreună, cu palma lui adăpostind mâna mea mică.

…

Dimineața, mă trezesc amnezică. Sporovăim, ca întotdeauna, ne spălăm împreună pe dinți și ne pregătim să ieșim la soare. Scot din bagaj geanta de plajă pe care mi-am cumpărat-o anul trecut din bazar. E dintr-o pânză bej și are desenată pe o parte harta Cretei, cu inscripția “The Island of Sun and Love”. Îmi place la nebunie și abia așteptam s-o port din nou.

Prima baie în mare mă readuce la viață. Mă scufund cu ochii deschiși sub apă, să caut pietre, și-apoi să le dau drumul, pentru că nu-mi vine să le iau de la locul lor. Avem parte de două zile extraordinare și nu-mi pare rău că am rămas. Doar că, în a doua seară, după ce îmi fac o baie, mă cutremură toate frigurile pământului. Mă întind în pat și simt că mă dor oasele și fiecare mușchi în parte. Cred că am răcit iar, în miezul verii, pe insula asta fierbinte ca soarele! Pățesc asta la fiecare primă baie în mare. Dar nu vreau să zac, așa că mă îmbrac și mergem la spectacol. Ca întotdeauna, iubitul meu e vedeta petrecerii. Izbește podeaua cu pumnul, în dansul lui final, primitiv, tulburător. Când închină și spune “Yassas”, odată cu publicul, mă privește direct în ochi, cu genele lui lungi, întoarse spre lună. Iar eu îi iert micile, marile trădări.

Noaptea, fac temperatură mare. N-am termometru, dar simt că am 100 de grade. Transpir mult, dogoresc de fierbințeală. Și mi-e foarte frig. În ceafă am un bulgăre de foc, așa de tare mă arde, în gât am ace ascuțite de sticlă, și fiecare mișcare a ochilor mă doare adânc. Stând așa, întinsă, realizez că îmi simt fiecare organ. Le aud vibrând cu ecou, ancestral, ca pe niște clopote într-o biserică veche. Le simt mari, umflate, dureroase. Pastilele pe care le înghit nu prea au efect. Dar timpul e scurt, nu pot să fiu bolnavă, nu-mi pasă.

Stăm pe plajă, mâncăm la terase, dansăm, râdem mult, ne iubim și mai mult. Într-una dintre dimineți, lipsește câteva ore, să o ducă pe mama lui la spital – are probleme cu rinichii. În aceeași zi, îl sună o voce feminină cu care vorbește pe grecește, mimând o nonșalanță stânjenitoare. Îmi spune apoi că e Sandra, verișoara lui. Sandra?! În seara dinaintea plecării, în timpul spectacolului, urmăresc atentă dansul fetelor, baletul lor grațios pe muzica lui Vangelis. „La Petite Fille De La Mer”. Și plâng pe ascuns, și-mi iau rămas-bun.

…

Nu m-a condus la aerport. Aveam zbor seara, iar el avea spectacol, „nu pot lipsi”. A tocmit un taximetrist să vină să mă ia. În fața hotelului, am plâns amarnic, să nu mă dezic de clișeu. El a fost dulce și tandru, m-a consolat. Și s-a urcat în mașină și-a plecat, lăsându-mă în drum. M-am simțit ca și cum aș fi fost complet dezbrăcată, în plină stradă, și toata lumea s-ar fi uitat la mine. Iar picioarele nu mă ajutau să mă mișc de acolo.

Când avionul s-a desprins și-am privit în jos, mi-am văzut bucăți de inimă căzând din el, plutind ușor în aerul cald și pierzându-se în mare. În marea cu copaci cu frunze albastre, cu țestoase și cai înăuntru, cai de toate culorile. Și am amorțit, apoi, într-o reverie albă, sprijinită de micul hublou din dreapta mea. Dincolo de el, erau troiene de nori, atât de multe și de maiestuoase, încât am fost convinsă că am pătruns într-o Antarctică a cerului, suspendată la zece mii de metri deasupra pământului, imensă și imaculată.

Sau poate că am murit.

Semnat de Corina Stoica