luni , 26 octombrie 2020

Johnny Pizza: „Nu există nimic ce nu poți cuceri în lumea asta”

johnny-frank-sinatraJohnny Pizzași Frank Sinatra. Atlantic City, 1990

Frank Sinatra a strâns peste un miliard de dolari, de-a lungul vieții, în scopuri caritabile. Nu cunosc prea mulți multi-milionari care încearcă să facă asta, nu la aceeași magnitudine. Și n-a primit nici măcar un „mulțumesc”. Frank nu voia ca mulți oameni să știe ce făcea și multe dintre aceste cecuri care erau trimise la asociații caritabile, pentru oameni mai puțin norocoși, rămâneau anonime. Așa că Sinatra m-a impulsionat să mă străduiesc mereu să fac lucrurile mai bine. Alături de părinții mei, bineînțeles, ei au fost primii care mi-au insuflat ambiția asta pozitivă, ei sunt baza a ceea ce sunt azi. Dar să vezi pe altcineva care a plecat din același oraș ca tine că a devenit Frank Sinatra – ăsta e un lucru bun la care să aspiri. Și am aspirat la asta toată viața mea. Nu aveam să devin cântăreț sau comediant, dar mi-au plăcut transporturile, așa că am fost cel mai bun coordonator în domeniu pe care-l putea cineva găsi.

johnny-pizza-frank-sinatraJohnny Pizza și Frank Sinatra. New York, 1992

Când și cum ați început, de fapt, să lucrați pentru Frank Sinatra?

Aveam afacerea mea și nu am lucrat, practic, pentru el, am lucrat pentru organizația lui. Când aveau nevoie de ceva, mă angajau pe mine, alături de alți 20 de oameni. Când au înțeles ce valoare are cuvântul meu, s-a construit această încredere. Când ajungeau în oraș, eram mereu a treia, a patra limuzină adusă pentru nevoile lui. Nu aveam ocazia să-l conduc personal pe Frank, pentru că avea șoferii lui, care lucrau deja pentru el de 20-30 de ani, dar eram mereu în acest anturaj. Aici vine acel punct în care afacerile și prietenia se diferențiază. Nu mai veneam la un eveniment ca șofer, și eram adus ca prieten, iar când era cazul, eram acolo să am grijă de transport. Era o situație unică. Oriunde mergea, Frank avea un alt șofer. Iar tu erai parte din anturaj. Așa că, în diferite ocazii, când alți șoferi de limuzină nu erau disponibili, deveneai următorul la rând.

Știm că, la un moment dat, pe lângă această afacere cu limuzine, ați început să oferiți servicii de securitate. Cum s-au legat lucrurile?

Vedeți voi, când ești într-un cerc ca acesta, nu faci un singur lucru. Întâmplător, eu știu să gătesc. Bunica mea italiancă a fost bucătăreasă. Când eram mic și alergam pe străzile din Hoboken, erau o mulțime de restaurante. În Hoboken, nu-ți aduceai mâncare la școală, părinții îți dădeau 50 de cenți să mergi să-ți iei un sandviș de la restaurant. Nu doar eu, ci și ceilalți copii, aveam câte un dolar sau ceva de genul ăsta, costa 40 de cenți un sandviș și 5 sau 10 cenți un suc. Mâncai câte un sandviș diferit în fiecare zi, iar asta pentru mine era pasionant. Și-mi place să gătesc.

Începuturile mele în Hoboken mi-au arătat că există atât de multe fațete a ceea ce poți face în viața asta, fie că e body-guarding, transport, mâncare, am fost și în industria funerară pentru câțiva ani, în afaceri cu flori… Dacă te gândești bine, toate aceste lucruri se leagă unul de altul. Iar în copilăria mea în Hoboken, unde era mâncare nemțească, italiană, spaniolă, erau toate aceste miresme pe stradă, și asta mă intriga. Bunicii mei m-au învățat să gătesc, iar când am intrat la școală, mă duceam la diferite restaurante și spălam vase după ore. Cât spălam eu vasele, ei pregăteau mâncarea pentru a doua zi, și eu am fost atent. Îi întrebam pe bucătari: Ce faci aici? Mulți dintre acești oameni erau de fapt doamne în vârstă, nu vorbim de un chef cu bonetă albă.

baking-hoboken-breadJohnny Pizza, făcând pâine in Hoboken, New Jersey, în 1989 

Întorcându-ne în era Sinatra, eram implicat în partea de transport, Jilly mă suna să fiu prezent la diverse evenimente. Iar când mergeam în Atlantic City, unele dintre acele hoteluri frumoase aveau, la anumite etaje, câte o bucătărie privată pentru cei care voiau să mănânce în cameră. Jilly mă suna și-mi zicea: Hei, John, vino și tu! Și aduceam toate bunătățile astea din Hoboken – pâine italienească proaspătă, conserve de roșii, diverse legume. Eram sus, la etajul 19, unde era câte un aragaz pe hol, lângă lifturile de serviciu. Mărunțeam usturoi, sotam ceapă, adăugam roșii, și toate aromele astea se răspândeau în hotel. Găteam pentru Frank Sinatra și familia lui, plus pentru anturajul lui, erau oameni care apăreau în camera lui Frank, iar dacă el mânca ceva, întotdeauna îi invita să stea jos și să mănânce cu el. Aveam 21-22 de ani și cum găteam acolo, miresmele ajungeau în tot hotelul. La un moment dat, unul dintre manageri a venit și mi-a spus: Johnny, trebuie să-ți mulțumesc pentru faptul că gătești aici, toate restaurantele sunt pline în seara asta, lumea simte miros de mâncare în toată clădirea și toți fac rezervări!

Câți ani ați fost în preajma lui Sinatra?

Ei bine, nu e vorba de câți ani am fost lângă el. A început când aveam 18 ani și am făcut cunoștință cu el, iar de atunci am fost prieteni, fie că era vorba de afaceri sau timp liber. A fost o prietenie frumoasă. O camaraderie. Asta era între toți acei oameni care se aflau în preajma lui Frank, cum ar fi Tom Dreesen sau Elizabeth Taylor.

Ce ați admirat cel mai mult la Frank Sinatra?

Era un om de cuvânt. Dacă lui Frank îi plăcea de tine, se uita în ochii tăi, dacă nu te plăcea, nu te dorea în preajmă. Și își dădea seama imediat. În felul periferic în care l-am cunoscut eu pe Frank, i-am putut observa pe oamenii care voiau să-l cunoască doar pentru că era o personalitate. Nu voiau să-l știe ca om, pe când eu, venind din Hoboken, sunt un tip direct. Fie îmi place cineva, fie nu, pentru că-ți poți da seama când un om e lângă tine cu adevărat și când nu. Frank avea simțul ăsta și, de-a lungul anilor, am putut și eu să-mi dau seama de intențiile altora. Erau oameni care voiau să-l cunoască pe Frank doar pentru a avea apoi ocazia să se laude. El simțea asta.

radio-city-music-hall-nyc-1990Johnny Pizza și Frank Sinatra, la Radio City Music Hall, New York, 1990

Am fost foarte norocos să mă aflu în preajma lui, să-mi fie permis să mă aflu în aceeași încăpere cu el. Când ești în jurul unor astfel de oameni, ei cunosc fiecare persoană care se află în încăpere, iar dacă tu nu aparții acolo, nu ești acolo.

Frank era admirabil pentru acest al șaselea simț al lui, știa când un om era bun și când nu. Nu era superficial și avea maniera lui de a se bucura de compania oamenilor harnici. Nu-și dorea să stea pe lângă magnați multi-milionari, pe lângă patroni de hotel sau oameni care valorau 100 de milioane de dolari. El voia să fie în preajma lui Joe de la colțul străzii, care muncea din greu ca zidar, sau de oameni care făceau ceva bun în viață, fără să vreau să spun că afaceriștii nu făceau lucruri bune, dar Frank voia să fie – asta e interpretarea mea, atenție – lângă oameni reali. Dacă se afla într-un restaurant, voia să-l cunoască pe patron, dacă venea ospătarul și era un om de treabă, Frank simțea asta, iar el și ospătarul deveneau prietenoși unul cu celălalt. Puteai observa că se crea o legătură frumoasă între două ființe umane, fie că era vorba de un om celebru sau de unul care muncea într-un restaurant, pentru naiba știe câți dolari pe oră. Era plăcut să observi aceste spectre întâlnindu-se.

tony-curtis-linda-november-las-vegas-2002Johnny Pizza, alături de Tony Curtis și Linda November. Las Vegas, 2002

Ați menționat-o mai devreme pe Elizabeth Taylor. Spuneți-ne despre ea, ce fel de persoană era?

Prima dată când am întâlnit-o pe Elizabeth Taylor, Las Vegas, 1987. Frank Sinatra cânta la Riviera Hotel de Revelion. Bineînțeles, totul era rezervat și plin de lume, era agitație în Las Vegas, toată lumea bună era în oraș. Sinatra susținea un spectacol privat pentru ultra VIP-urile de la Riviera Hotel, sus, în separeu, unde încăpeau cam 100 de oameni. Orchestră completă la etaj și o altă orchestră de 30 de artiști la parter, unde erau probabil 5.000 de persoane. Frank Sinatra a deschis seara jos în ballroom, cu Joey Villa și Pia Zadora. În timp ce Sinatra era la parter, Pia Zadora cânta la etaj. Pia Zadora încheia spectacolul, Joey Villa începea cu al lui, și tot așa.

Se întâmpla pe 30 decembrie și era ziua mea de naștere. Era o seară splendidă. Ne aflam la un restaurant numit Christopher’s, toate mesele erau puse – Frank avea mereu masa pusă de ziceai că era Cina cea de Taină, cu 40 sau 50 de oameni lângă el. Și apoi aveam mesele-cheie, eu mereu stăteam la o masă externă cu oamenii mei de securitate, ne știam locul și-i lăsam pe ceilalți să se distreze.

Era în jur de 2:30 dimineața, lumea era la cină, toți râdeau și beau șampanie. Nu știam că altcineva știa că era ziua mea de naștere, în afară de oamenii de securitate cu care eram acolo în seara aceea. Dintr-o dată, Frank Sinatra se ridică și spune: Doamnelor și domnilor, vreau să-i urez La mulți ani unui bun prieten care azi își serbează ziua de naștere! Eu mă uit în jur, întrebându-mă a cui zi de naștere o mai fi, în afară de a mea? Sinatra adaugă: Johnny, La mulți ani! Și toată lumea începe să-mi cânte „La mulți ani”, iar Elizabeth Taylor apare cu tortul! Aceea a fost prima oară când am întâlnit-o.

johnny-pizza-elizabeth-taylorJohnny Pizza și Elizabeth Taylor. Beverly Hills, august 2000

Elizabeth Taylor a fost o ființă frumoasă, frumoasă. Am cunoscut-o doar puțin, dar momentele în care m-am aflat în prezența ei sunt memorabile. Era o plăcere să stai cu ea la masă. Ochii ei violeți te vrăjeau și era extraordinar să porți o conversație cu ea. Era amuzantă, era iubitoare și simțeai că voia cu adevărat să stea de vorbă cu tine. Făcea tot ce putea ca să fie drăguță și, de fapt, cred că așa era ea. Așa erau oamenii în preajma cărora m-am aflat toată viața mea. Erau ei însuși, iar asta îi făcea niște indivizi unici. Îți ofereau ceva special, își ofereau sufletul, indiferent ce făceau, fie că era vorba de o cină sau un spectacol. A fost foarte plăcut s-o cunosc pe Elizabeth.

morty-storm-comedian-jilly-rizzo-chasens-famous-restaurant-west-hollywood-ca-1987Johnny Pizza, alături de Morty Storm și Jilly Rizzo, la Chasen’s Famous Restaurant. West Hollywood, 1987

Am mai avut ocazia s-o întâlnesc de multe ori, după aceea, în Los Angeles, la cine private, sau ne vedeam întâmplător la Chasen’s. Într-o seară, eram la cină în oraș, cu Al Martino și soția lui Judy și cu Tino Barzie, și cine trece pe lângă noi? Elizabeth Taylor și soțul ei de atunci, Larry Fortenski. A trecut pe lângă masa noastră, i-a salutat pe cei cu care eram și apoi a spus: Salut, John, ce mai faci? N-aș fi putut să mă simt mai important! M-au întrebat toți: Cum de o cunoști pe Elizabeth? A fost un moment fantastic pentru mine.

Spuneați despre toți acești oameni că nu încercau niciodată să fie ce nu erau. Dar lumea celebrităților e cunoscută tocmai pentru faptul că e foarte superficială, iar multe vedete încearcă tocmai contrariul – să pară ce nu sunt, ca să fie plăcute, admirate. Cum vedeți lucrurile?

Îți pot răspunde la această întrebare într-o singură propoziție: asta e diferența dintre o celebritate și un star. Vorbim de Elizabeth Taylor, Frank Sinatra, Barbra Streisand, oameni care sunt superstaruri! Au lăsat o urmă pe pământul ăsta, sunt cunoscuți în lumea întreagă după numele lor mic. Poate nu în lumea de azi, unde noua generație n-are idee cine au fost 90 % dintre acești oameni. În lumea de azi nu există interacțiunea cu trecutul, pentru că oamenii se concentrează numai pe ce au în fața ochilor. Și fiecare încearcă să fie cineva și să ajungă undeva. Pe când cei lângă care mi-am petrecut timpul în perioada aceea erau deja acolo unde trebuiau să fie. Nu trebuiau să dovedească cine erau, pur și simplu își făceau treaba. Asta îi diferenția, asta le conferea individualitate și unicitate. Nu trebuiau să încerce să imite vreo altă celebritate. Nu trebuia să suni ca Frank Sinatra sau Paul Anka.

johnny-pizza-robin-williamsJohnny Pizza și Robin Williams

Din nefericire, Frank Sinatra Jr. nu mai e printre noi, dar ne place să ne amintim de el. Speram să ne puteți spune, cum era acest om?

Frank Sinatra Jr.? Ei bine, subiectul acesta ar putea însemna încă cinci ore de conversație. Am avut privilegiul să-l cunosc foarte bine. Când m-a rugat să merg să lucrez pentru el, în Las Vegas, acea invitație de o săptămână a fost foarte plăcută. A ieșit totul minunat, ne-am înțeles perfect.

Îl știam puțin pe Frank Jr., din anii precedenți, dar nu reușisem niciodată să-l cunosc cu adevărat, pentru că el nu se prea învârtea în cercurile tatălui său. Frank Jr. avea gașca lui, anturajul lui format din membrii orchestrei sale.

L-am întâlnit de multe ori și mereu ne spuneam „Salut, ce mai faci, mă bucur să te revăd”, dar asta n-a dus nicăieri, pentru că eram foarte ocupat cu tatăl lui. Ani mai târziu, într-o seară când stăteam la cină numai noi noi, i-am spus: Știi, în toți anii aceia pe care i-am petrecut lângă tatăl tău, n-am avut niciodată șansa să te cunosc așa de bine cum te cunosc acum. Și mi-a zis: John, tata a avut mulți oameni prin preajmă și fiecare dintre ei avea povestea lui. Nu m-am implicat în vreo prietenie cu ei și-mi pare rău că nu am apucat să ne știm mai bine înainte ca tata să moară.

frank-jr-1Aniversarea de 40 de ani a lui Johnny Pizza. Sărbătorind, alături de Frank Sinatra Jr., în Santa Monica, California. Decembrie 2005

Frank Sinatra Jr., așa cum l-am cunoscut eu, a fost un om uimitor. A fost subestimat, era un tip inteligent, iubitor și a făcut pentru alții cât de mult a putut. L-am văzut la fel de geneors ca tatăl lui cu mulți oameni care aveau nevoie de ajutor, i-a ajutat pe mulți să facă ceva în viață.

Un om autentic. N-a reușit niciodată să iasă din umbra tatălui său, iar asta e trist, pentru că era el însuși un bun cântăreț. Am văzut cât de mult iubea muzica în perioada cât am lucrat împreună cu el la câteva albume. E păcat că lumea nu l-a cunoscut pe Frank Jr. așa cum l-a cunoscut pe tatăl lui. A avut atât de multe șanse să devină mai mult decât cântăreț. Adora să zboare, ar fi trebuit să fie pilot. Iubea industria asta, uneori eram în avion și vedeam un alt avion pe fereastră, și el îți putea spune totul despre acel avion.

frank-jr-2Înainte de un spectacol în Iowa

Pe măsură ce am început să-l cunosc tot mai bine, mi-am dat seama cât de inteligent era! Era foarte curios să știe totul despre muzică, despre această industrie, despre cum se nasc melodiile. El a fost de față când toți acești oameni își înregistrau piesele, nu doar tatăl lui, ci și artiști ca Ella Fitzgerald sau Nat King Cole. Frank era un băiețel binevenit în studio când acești artiști înregistrau. Ar fi trebuit să fie istoricul American Songbook. Cred că lumea a pierdut un om care ar fi putut oferi multe povești și informații din vremurile la care a luat parte. De asemenea, elocvența lui era magnifică. Era un narator fără cusur! I-am spus: Frank, ți-ai ratat vocația, tu ar fi trebuit să spui povestea American Songbook!

Frank Sinatra Jr. a fost un tip minunat și niciodată n-a avut șansa să fie un superstar, ca tatăl lui. A avut tot ce i-ar fi trebuit, dacă ar fi activat într-un alt domeniu decât muzica.

Ați început această prietenie cu el imediat după ce a murit Sinatra Sr.?

Da, după acea săptămână în Las Vegas, cred că era în august 2000. Apoi, în octombrie, am primit un telefon de la el: John, le-a plăcut atât de mult spectacolul meu, încât m-au invitat să mai susțin și altele, ești disponibil? I-am spus că da. Apoi am primit un telefon legat de un show în Caesars, Lake Tahoe, pentru Revelion. Și în seara aceea mi-a spus: John, mi s-a oferit să susțin un turneu în care să cânt muzica tatălui meu, în următoarele șase luni, și aș vrea să te am lângă mine, dacă poți. L-am rugat să mă lase să văd cum procedez cu anumite lucruri de care trebuia să am grijă în Las Vegas în perioada aia. După spectacolul de Revelion, eram toți în camera lui de hotel, beam cocteiluri, sărbătoream, iar Frank mi-a zis: Ei bine, John, aș vrea să știu dacă poți veni cu mine în turneu, pentru că nu știu dacă mă descurc fără tine. M-am întors spre el și i-am spus: Frank, se întâmplă să fiu disponibil! Acel turneu de șase luni s-a prelungit în opt ani în care am fost în turnee cu Frank Sinatra Jr.

Și în tot acest timp, ați avut grijă cam de tot ce avea nevoie?

Da. A trebuit să mă mut din Las Vegas la Los Angeles pentru această slujbă. Și nu doar că am fost în turnee cu el, dar în Los Angeles, lucram împreună la diferite proiecte în fiecare zi, discutam despre piese – nu că asculta ce sugeram eu, dar obișnuiam să vorbim despre muzică. Telefonul suna, era invitat în diverse proiecte. Nu spuneam „da” la toate, au fost câteva spectacole pe care le-am selectat.

frank-jr-3Johnny Pizza, urmărindu-l pe Frank Sinatra Jr. în timpul unui spectacol în Syracuse, New York, în 2003

Anturajul lui Frank era și el interesant. Mulți dintre artiștii pe care i-a avut în orchestră au fost lângă el 30 de ani! Bob Chmel, basistul, Paulie Rostock, Terry Anthony și Terry Woodson, dirijorul. Și trebuia să ne asigurăm că aveam puse la punct toate detaliile pentru călătorie. Aveam un coordonator pentru asta, dar odată ce ne aflam pe drum, îmi luam rolul în primire. Din acel moment, preluam multe dintre sarcinile legate de nevoile lui Frank și ale orchestrei. Numărul meu de telefon a devenit un fel de 411, de fiecare dată când le trebuia ceva, pe cine crezi că sunau? Îl sunau pe Johnny Pizza. Fie că era telefonul meu mobil sau cel din camera de hotel, suna încontinuu, uneori sunau trei sau patru telefoane odată. Aveam grijă de toate, iar asta i-a ușurat viața lui Frank, pentru că în acea perioadă, nu avea pe nimeni care să se ocupe de toate astea. Am devenit ceea ce ei numeau „the fixer” (n.r. cel care repară, cel care rezolvă). Frank obișnuia să glumească numindu-mă așa. La Londra, oamenii care făceau ce făceam eu așa erau numiți, „fixers”, așa că gluma noastră asta era: Uite-l pe Johnny, Johnny the fixer!

E încă incredibil pentru mine să aud, după ce s-a stins din viață, că Frank le-a spus mai multor oameni că am fost cel mai bun manager de turneu pe care l-a avut. A spus-o și când era în viață, și ăsta e un lucru care m-a bucurat. E o amintire frumoasă legată de un om pe care l-am adorat.

frank-jr-4Sands Hotel, Las Vegas, 2004. Johnny Pizza gătea pentru Frank Jr., orchestra și invitații lui

În anii în care v-ați ocupat de siguranța unor persoane publice, au existat momente în care ați simțit că ele se află în pericol?

Într-un cuvânt: nu. Era interesant, pentru că mă întrebam deseori când ar putea apărea un astfel de moment. De-a lungul anilor, n-am fost în situația în care cineva să întreacă limita cu toți acești oameni. De cele mai multe ori, când lumea vine să întâlnească o celebritate, se află în toane bune. Trăiam în vremuri mai fericite, veneau să se bucure de ceva, aveau ocazia să-și cunoască idolul, iar superstarurile nu-și făceau griji că erau urmărite. Sigur, aveai nevoie de un boduguard, pentru orice eventualitate, dar nu am avut situații în care să fie nevoie de ei, cu adevărat.

Azi e altfel. Un om obișnuit, care merge pe stradă, își face griji că ar putea fi împușcat fără motiv. Trăim timpuri foarte dificile. Dar atunci, celebritățile nu-și puneau problema că cineva le-ar putea ataca sau ar putea face vreun gest ciudat. Fanii se simțeau bine, pentru că-și întâlneau vedeta preferată, și-apoi, se uitau la cei patru tipi zdraveni din jurul acelei vedete. N-am fost niciodată în situația de a mă simți amenințat.

Spuneți că Frank Sinatra putea intra într-un restaurant fără ca oamenii să devină isterici?

Ei, bineînțeles că atunci când Frank Sinatra mergea la un restaurant, era totul pregătit dinainte. Nu ieșea pur și simplu din mașină, la New York, L.A. sau Las Vegas, și spunea: Ok, hai să mergem la restaurantul ăsta! De fiecare dată când ieșeam la cină, era totul aranjat cu managerii restaurantului, care știau că veneam.

Unul dintre localurile lui preferate era Patsy’s, în Manhattan, New York, și ei știau mereu că veneam, avea separeul lui, la etaj, și chiar și o scară privată ca să ajungă în separeu. Oamenii nici măcar nu-l vedeau că intra în restaurant. Patsy’s are cea mai bună mâncare italienească din New York. Bucătarul venea sus, în separeu, și era extraordinar de încântat să-i aducă cina preferată a lui Frank, vită Milanese.

Deci, nu, nu m-am simțit vreodată amenințat. Sigur, erau momente în care oamenii apăreau la masă neanunțați, dar îi tratai cu precauție, iar cel care făcea lucrurile să fie simple era însuși artistul. Oamenii veneau la Frank, îi strângeau mâna și nu voiau decât să-l salute și să-i spună că-i iubeau muzica. Iar el era la fel de grațios precum alți artiști pe care i-am văzut salutându-și fanii. Au fost câteva celebrități care n-au fost atât de grațioase, nu voi da nume, dar ele erau doar celebrități, nu erau superstaruri.

johnny-pizza-brad-pittJohnny Pizza și Brad Pitt. Brentwood, California, august 2000

drew-barrymoreJohnny Pizza și Drew Barrymore

Ați lucrat și în domeniul securității pentru politicieni. Cu ei v-ați aflat în vreo situație periculoasă?

Pentru foarte scurt timp am fost implicat în domeniul politic, cu guvernatorul statului Nevada. A fost plăcut, eram bodyguard și asistent personal. Dar, nu că nu m-am simțit confortabil, ci pur și simplu mi-am dat seama că-mi plăcea mai mult să lucrez cu artiști. Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Președintele Ronald Reagan, în Hoboken, la festivalul Saint Ann care are loc în fiecare iulie.

Eram puștan, aveam 18 ani, eram în biserica Saint Ann și ne gândeam la artiștii pe care urma să-i invităm pentru următoarea ediție a festivalului. Și am zis, în glumă: De ce nu-l invităm și pe președinte? E în turneu și își face campanie. Toată lumea a râs de mine. M-am dus sus cu pastorul și am scris o scrisoare, am trimis-o la Casa Albă, fără să spunem nimănui și fără să ne așteptăm ca cineva să ne sune și să ne spună că președintele vine în Hoboken! Așa l-am întâlnit pentru prima oară.

L-ați întâlnit de mai multe ori?

Da, am fost invitat și la înmormântarea lui, iar acela a fost un lucru deosebit, să fiu unul dintre cei 400 de oameni din întreaga lume invitați la înmormântare. Dar, întorcându-mă la festivalul nostru, președintele a venit și ghiciți pe cine avea cu el în mașină? Frank Sinatra! Era pentru prima dată după foarte mulți ani când Sinatra vizita Hoboken în mod public. A fost fantastic pentru noi că nu doar președintele a venit, ci l-a adus cu el și pe Frank Sinatra. A fost foarte emoționant să iau parte la acest eveniment.

Ani mai târziu, când eram într-un restaurant din California, cu alte persoane publice, familia Reagan și-a făcut apariția acolo, au venit la fiecare masă în parte și – un alt moment uluitor – mi-au spus: Bună, John, ce mai faci? Era să cad pe jos!

Dar în lumea politică ați fost implicat doar pentru scurt timp.

Da, am lucrat o vreme pentru Guvernatorul Lorraine Hunt, un om minunat, am învățat multe de la ea. Înveți multe de la toți oamenii din jur.

Însă am văzut fotografii cu dumneavoastră și alți politicieni, cum ar fi Hillary și Bill Clinton. Pe ei unde i-ați cunoscut?

Da, acelea sunt câteva fotografii de la un eveniment organizat la Hollywood în onoarea lui Bill Clinton. De fapt, a fost dedicat candidaturii lui Hillary Clinton la Senatul din New York. Se întâmpla în august 2000. Petrecerea aceasta s-a ținut acasă la familia mea, am găzduit acest eveniment pentru Hillary Clinton la care au participat 2.000 de oameni.

johnny-pizza-bill-clintonJohnny Pizza și Bill Clinton. Brentwood, California, august 2000

Cum adică, acasă la familia dumneavoastră?

Proprietatea la care mă refer este ferma Robert Taylor, care înainte i-a aparținut lui Robert Taylor. Vărul meu a deținut-o apoi până la moartea lui, acum doi ani. Este singura proprietate de asemenea mărime – 45 de hectare – din toată zona orașului Los Angeles. Era o fermă cu cai și tot felul de alte animale. Robert Taylor a construit-o la sfârșitul anilor ’60. Familia mea a cumpărat-o în 1974, iar vărul meu, care avea cel mai popular post de radio rock din vremea aia, KROQ, a avut astfel numeroase oportunități pentru organizarea de evenimente acolo, la fermă.

Uneori, când aveau loc evenimente majore, era nevoie de multă securitate. Sigur, era o echipă de securitate angajată, dar pentru proprietate în sine, eu trebuia să mă asigur că totul mergea perfect din acest punct de vedere. Eu eram omul la care veneau toți când era vorba de protecție și securitate. Când au venit Serviciile Secrete, ne-am plimbat în jurul proprietății, mi-au pus întrebări, iar eu le-am oferit toate informațiile necesare.

Familia mea găzduia, deci, evenimente cu 2.000 – 3.000 de oameni afară, pe gazon. Au fost vremuri interesante – câți pot spune că i-au avut la cină pe Președinte și pe Prima Doamnă? N-a fost doar Bill Clinton, au venit și Președintele Reagan și soția lui, Nancy, la diferite evenimente, știau ferma și se cunoașteau cu familia mea. Eram ca într-un orășel în care toată lumea cunoștea pe toată lumea.

Dacă tot vorbim de Beverly Hills, am văzut o fotografie în care apăreți alături de un om care locuiește acolo – un actor legendar, Jack Nicholson!

Oh, Jack! 🙂

Cum e să te afli în preajma lui?

Jack e Jack, înțelegi? 🙂 Cum spuneam, aceste superstaruri sunt personalități unice. Iar Jack e pur și simplu Jack! (zâmbește și-l imită pe Jack Nicholson). A fost o plăcere să-l întâlnesc în mai multe ocazii, la noi acasă sau în restaurante. La un moment dat, nu mai treci pe lângă ei doar salutându-i, începi să-i cunoști pe acești oameni, devii prieten cu ei.

johnny-pizza-jack-nicholsonJohnny Pizza și Jack Nicholson, în Los Angeles

Jack e un tip interesant. Nu știai niciodată ce avea să-i iasă pe gură în momentul următor. Când era cu noi, aveam mereu parte de câte o seară de distracție, toată lumea se simțea bine.

E amuzant?

Da, vine cu niște replici bune, foarte seci, unele lipsite de culoare, dar foarte amuzante. Era plăcut să stai lângă oamenii aceștia. Auzeai tot felul de chestii de prin reviste, dar eu le-am trăit, le-am auzit spuse de gura lor, iar la unele povești chiar am luat parte.

Mai aveți o fotografie inedită în album, cu o altă personalitate excepțională, Meryl Streep. De ea cum vă amintiți?

Nu doar că e una dintre cele mai bune actrițe americane în viață, dar nu sunt mulți oameni minunați ca ea. Am întâlnit-o pe Meryl de două ori, nu că și-ar mai aminti acum de mine, au trecut atâția ani. Ea e încă un star la care, dacă un fan se duce s-o salute, e atât de drăguță și de grațioasă de parcă l-ar cunoaște dintotdeauna. E o ființă autentică, nu e ostentativă. Ce persoană minunată! Când am întâlnit-o prima oară, am fost uimit de ea. Mi-a lăsat impresia unui om generos, căruia îi pasă de cei din jur, și să știți că acest lucru l-am regăsit în toți ceilalți oameni celebri de care v-am povestit. Cred că de asta fanii îi admiră atât de mult, pentru că reușesc să vadă asta. Cred că fiecare dintre noi avem un sonar bun în relație cu alți oameni. Simțim o vibrație bună, iar când cineva ne transmite ceva pozitiv și real, suntem foarte receptivi.

Pe Meryl Streep am fost foarte fericit s-o întâlnesc, chiar și numai pentru scurt timp. E un om minunat. Și ce credeți că făcea? Strângea bani pentru o organizație caritabilă. Își împrumuta numele și chipul celebru miilor de oameni care se aliniaseră să o salute. Era acolo, făcând un lucru pe care considera normal să-l facă. Cu grație! Se vedea clar că îi făcea plăcere să fie acolo.

Spuneți-ne despre Hoboken Cafe. Cum a început acest capitol în viața dumneavoastră?

Multă lume intră în restaurant azi și nu știe ce e aia o cafenea în stil Hoboken. Eu le explic că Hoboken e un orășel din New Jersey și că aducem cele mai cunoscute mâncăruri din zona aceea. Aducem în Marietta, Georgia mâncare autentică din Hoboken. Mulți mă întreabă cum am ajuns aici și le spun că din întâmplare.

Cum s-a întâmplat?

Am avut cafeneaua Hoboken în Las Vegas timp de vreo doi ani. În perioada aia aveam foarte mult timp liber, așa că am deschis o cafenea, pentru că mereu am avut o relație de iubire cu mâncarea. Dar, cum am devenit din ce în ce mai ocupat cu serviciile mele de bodyguarding și transport, am decis să închid restaurantul. Mulți ani după aceea, iată-mă în Marietta, unde familia mea trăia de peste 30 de ani.

Din păcate, mama mea a suferit un atac cerebral. Chiar în perioada aceea, cariera lui Frank era ceva mai liniștită, iar programul nostru nu mai era așa de aglomerat. Așa că i-am spus că mama e bolnavă și că aș vrea să petrec puțin timp cu ea. Doctorii i-au dat doar patru luni de viață, în iulie 2008, iar ea e și azi aici Am luat-o acasă din spital și i-am acordat, întreaga familie, cea mai bună îngrijire, pe care nu cred că o poți găsi în nicio insituție. Se descurcă mai greu, pentru că nu mai poate merge, dar o ajutăm să facă toate lucrurile pe care le făcea înainte să aibă acest accident. O scoatem la cină, vin rude să o vadă, o ducem în vizită la prieteni, deci viața ei nu s-a schimbat atât de mult. Faptul că un om nu mai poate să meargă nu înseamnă că de-acum trebuie să stea într-o cameră 4/4 pentru tot restul vieții.

Au trecut șase luni, timp în care am fost alături de Frank la vreo două spectacole, și apoi i-am spus: Cred că, în momentul de față, trebuie să mă retrag. Contractele s-au împuținat, cred că e o ocazie bună pentru amândoi să ne continuăm viețile făcând lucrurile pe care trebuie să le facem. Dacă ai nevoie de mine pentru un turneu, voi fi acolo atunci când am să pot. Am hotărât să plec din Los Angeles și m-am mutat în Marietta să am grijă de mama. Asta a fost acum opt ani.

Dar ai nevoie să faci ceva, începusem să o iau razna – știi, după ce ai o viață așa agitată, toată ziua prin avioane, dintr-un loc într-altul, să treci atât de abrupt la un stil de viață în care nu faci decât să stai în casă 24 de ore pe zi, în fiecare zi a săptămânii, timp de trei ani! I-am spus partenerului meu de afaceri: Cred că e timpul să deschidem ceva și să oferim acestui oraș o mostră a ceea ce înseamnă să trăiești în Hoboken, din punct de vedere gastronomic.

Ani la rând, de fiecare dată când veneam în Marietta, auzeam oamenii plângându-se că nu pot găsi mâncare italienească la fel ca la New York, nu poți găsi pâinea cu crustă, cârnații, brânza mozzarella proaspătă. Eu știu să fac toate astea! Le-am învățat când eram copil și trăiam în Hoboken. Așa că am decis, împreună cu partenerul meu Roger Diaz, să deschidem Hoboken Cafe. Facem mâncăruri italienești autentice în Marietta, Georgia. Brânza mozzarella, care e făcută în casă…

Johnny Pizza cooking and making mozzarella at the Hoboken Cafe

Cea mai bună brânză mozzarella!

Ați gustat-o și voi, e delicoasă.

Și o faceți chiar dumneavoastră, e important de menționat!

Ador s-o fac! Așa cum un cântăreț iese pe scenă și cântă în fața microfonului, eu îmi scufund mâinile în apa aia fierbinte și întind mozzarella până când devine această brânză delicată și delicioasă. Are însă o viață limitată, textura ei lăptoasă și cremoasă rezistă doar o zi! Odată ce ai pus-o la frigider, devine exact ca mozzarella pe care o cumperi din magazin. Deși e încă bună, nu are acea aromă și frăgezime pe care o are în primele 12 ore. Așa că asta încercăm să aducem la masă: când ești la Hoboken Cafe, guști din brânza asta proaspăt făcută și e ceva incredibil!

steve-tyrellPreparând mozzarella, alături de cântărețul Steve Tyrell, la  Hoboken Cafe, în 2014

Tocmai am sărbătorit cel de-al treilea an de existență. Nu credeam că vom rezista un an, dar iată că suntem tot aici și avem atâția oameni grozavi care ne vizitează și se tot întorc la noi. În industria restaurantelor e dificil, uneori deschizi, iar în șase luni sau un an, realizezi că nu te mai poți susține. Angajații se schimbă și ei mereu. Te duci într-un restaurant, ospătarul ajunge să știe ce-ți place, iar într-o zi, când te duci din nou, omul nu mai e acolo. Trebuie să educi pe altcineva să învețe cum îți place să mănânci. La fel și cu bucătarii. Bucătarii sunt niște artiști, ca și cântăreții! Pot da rețeta mea de pui Francese la cinci bucătari diferiți și îți garantez că vei avea cinci feluri distincte de pui Francese! Cred că și de asta, restaurantul nostru respectă stilul Hoboken, pentru că eu sunt în bucătărie în fiecare dimineață, creez sosorile, minunatul sos marinara care se toarnă peste puiul cu parmezan. Am devenit cunoscuți pentru chiftele! Sună ca o reclamă, dar noi facem ceva ce nu găsești în multe locuri. Ceva unic. Și-apoi, nu e doar mâncarea, e vorba și de atmosferă. Există o camaraderie între noi. Oamenii care vin aici se împrietenesc unii cu ceilalți, uneori mănâncă împreună.

Hoboken Cafe on Whitlock, Marietta, Georgia

Ce vă vedeți făcând în anii care urmează?

N-aș putea să vă răspund la asta. Când aveam 21 de ani, nici prin cap nu-mi trecea că o să stau la masă cu oameni ca Frank Sinatra sau președintele Statelor Unite, sau că o să călătoresc într-un avion privat, pentru prima oară în viață, la 21 de ani. Deci n-aș putea să prezic unde voi fi mâine, darmite în doi-trei ani!

Asta e viața, e fascinantă, nu știi unde te plimbă, dacă te duci și-o trăiești. Asta încerc să le spun tuturor celor pe care-i cunosc: du-te și fă tot ce poți face mai bun din viața ta! Știți, Jackie Mason spunea o chestie amuzantă: Nu poți fi senzațional într-o clădire goală, ai nevoie de o audiență! Comedianții, cântăreții, toți au nevoie de o audiență. Audiența noastră sunt oamenii care ascultă sau citesc acest interviu, iar fără ei nu ne-am afla aici azi. Tuturor celor care au ambiția să facă ceva ce iubesc, le zic: nu spuneți „nu”. Mergeți și faceți ce vă doriți! Faceți ce iubiți și ce e în inima voastră! Când mă duc la restaurant, în fiecare dimineață, nu mă duc acolo la muncă. Și când călătoream prin toată lumea, nu mă trezeam dimineața spunându-mi: Vai, Doamne, iar trebuie să mă urc în avion să plec! Nu, îmi spuneam: Ce grozav, mergem la următorul spectacol!

Eu iubesc ceea ce fac și cred că, dacă iubești ce faci, ești aranjat. Du-te și stăpânește-ți visurile, nu crede că e imposibil sau că nu ești capabil. Eu sunt dovada vie: sunt un băiat din Hoboken, care a pornit dintr-o familie foarte modestă – tata era profesonr, mama lucra la bancă – nu aveam multe lucruri în copilărie. Dar trebuie să ieși afară și să vezi lumea din jur! Du-te! Eu asta am făcut și am reușit să ajung undeva în viață. Dacă e ceva ce-ți dorești să faci, nu-ți fie teamă să faci acel lucru! Dacă nu știi cum, găsește oameni care știu cum să-l facă și care te pot ajuta să ajungi acolo unde vrei.

Dar, pentru că ați pomenit de teamă, ce faci când ți-e frică de viitor și de tot ce-ți va aduce în cale viața? Care a fost soluția dumneavoastră împotriva fricii?

Nu mi-a fost frică! Când ai 21, 31 sau 41 de ani, nu te gândești la frică, te gândești la viitorul tău, la destinul tău, te gândești la ce ai mai putea cuceri. Prima mașină pe care am cumpărat-o era o limuzină veche de 15 ani, dar am putut s-o cumpăr pentru că am economisit fiecare ban pe care l-am câștigat livrând ziare când eram puști. Am pus deoparte acei bani ca să-i investesc în acest vis al meu. S-au adunat 1.800 de dolari în toți acei ani. Îmi dau seama că, dacă n-aș fi luat banii ăia din bancă și n-aș fi cumpărat mașina, n-aș fi putut să-mi urmez visul. Dacă faci primul pas, acela e cel mai mare. Fă-l! Nu-ți fie teamă! Nu are de ce să-ți fie teamă. Ești aruncat în apă, trebuie să înoți, nu? 🙂 Eu am sărit singur în apă, nu m-a aruncat nimeni! (râde cu poftă)

Trăiți și bucurați-vă de viață, despre asta e vorba. Pot fi multe obstacole pe drum, lucrurile nu sunt mereu grozave, avem urcușuri și coborâșuri. Dar eu am întotdeauna gândul ăsta în minte: Când treci prin iad, mergi înainte! O să ieși din el. Dacă plouă azi, asta nu înseamnă că o să plouă în fiecare zi. Mă uit la viața mea, la ce a fost și la ce e, și văd că am o afacere minunată. Roger și cu mine am deschis cafeneaua asta, nu știam ce va însemna, poate că oamenii din Marietta aveau să spună: Ce, ăștia sunt nebuni? Sunt ianchei, ce caută aici? Afară! Dar ei n-au făcut asta, ne-au primit cu brațele deschise când au realizat că și noi contribuim cu ceva pozitiv la viața lor.

Nu se poate să-ți fie frică de viață, trebuie s-o urmezi și s-o cucerești.

johnny-pizza-roger-diazJohnny Pizza și Roger Diaz, prezentându-ne fabulosul cheesecake, la Hoboken Cafe

Ce e grozav în faptul că sunteți Johnny Pizza?

Faptul că sunt eu însumi și că pot fi persoana care sunt. Îmi place să fiu cine sunt și-mi place să mă aflu lângă oamenii din viața mea. Asta te face să te bucuri de tot. E bine să fii în pielea mea? Am și eu urcușurile și coborâșurile mele, toată lumea le are, dar cum spuneam, când treci prin iad, mergi înainte, că la un moment dat ai să ieși de acolo.

A fost grozav să stau de vorbă cu voi, dar asta-mi amintește de trecut. Lucrurile astea nu se vor mai întâmpla.

Credeți că nu?

Nici o eră nu s-a repetat, fie că au fost anii ’20, ’30, ’60 sau ’90. E ca un fulger, îl prinzi atunci când se întâmplă. Viața mea așa a fost, ca un fulger. Trăiesc o altfel de existență acum, am plantat sămânța asta, iar ea crește, e un copac nou acum. Hoboken Cafe crește, și dacă e cazul să pun cheia-n ușă, vreodată, e o decizie pe care va trebui s-o iau. Dar atâta vreme cât mă bucur de ceea ce fac, atâta vreme cât ofer lumii un lucru bun, voi continua s-o fac. Nu spun că viața mea s-a sfârșit pentru că acei ani s-au sfârșit. Au fost ani fascinanți, dar viitorul va fi ce va fi, mai întâi trebuie să-l vezi.

Cine este Johnny Pizza?

E greu pentru mine să spun. Johnny Pizza e un tip care a început foarte modest, în Hoboken, New Jersey, și s-a descurcat bine în viață. A avut momente bune și momente proaste și a luat din toate tot ce a fost mai bun. Johnny Pizza e un tip care încearcă să facă bine tuturor, care încearcă să aducă ceva pozitiv pretutindeni. Încerc să ajut oamenii și să fiu persoana care visez să fiu. Dacă pot ajuta pe cineva, sunt fericit să pot face asta. Dacă pot aduce cuiva puțină bucurie, e minunat. Am învățat asta de la Sinatra, de la Jilly Rizzo, de la mulți oameni din lumea artistică, de la oameni care și-au trăit viața visând, fără să se gândească la faptul că toate acele visuri li se vor împlini. Am avut ocazia să-i văd pe acești oameni ajutând, deschizând uși pentru alții. Dacă pot să fac și eu asta, chiar și la o scară mai mică, am aceeași satisfacție.

***

Puteți asculta interviul nostru mai jos:

The Paul Leslie Hour / The Paul Leslie Hour pe Facebook

Fotografii: arhiva personală a domnului Johnny Pizza. Corina Stoica / www.larevista.ro

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de ,

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus