„Julie și Julia”, de Julie Powell. Trei sute de pagini fără sare și piper

Foto: frocktalk.com

Tuturor celor care ați văzut filmul, iar acum abia așteptați să citiți cartea, pentru că vă imaginați că trebuie să fie grozavă, am ceva să vă spun: cumpărați-vă chiar și un Coelho (și numai eu știu cât de mult îmi displace Coelho!), numai nu plătiți pentru această carte, care nu e decât o reușită mișcare de marketing semnată de Julie Powell.

Sigur, dacă vreunul dintre prietenii voștri crede că v-ar bucura dacă v-ar face-o cadou, citiți-o, pentru că veți (re)constata două lucruri importante: 1. cum regula asocierii unui nume anonim cu altul celebru funcționează fără greș și aduce faimă și bani și 2. că, deși se întâmplă rar, un film poate fi excelent, în opoziție cu cartea pe care se bazează. De fapt, ăsta e singurul motiv pentru care mă bucur că Julie Powell a avut îndrăzneala de a se închipui scriitoare: un film pe care l-aș revedea oricând și la care au participat două artiste impecabile: Meryl Streep, în rolul Juliei Child, și regretata scenaristă și regizoare Nora Ephron, care a reușit să transforme chiar și un rateu literar de nivelul cărții de față într-o producție care m-a determinat s-o citesc.

Să fiu mai concretă, că presimt că vă doriți: în cartea asta nu se întâmplă mai nimic. Adică, oricum, cititorul știe din start (că scrie clar pe copertă) că e vorba despre o fată care, din plictiseală, își pune în minte să gătească, într-un an, toate rețetele publicate de celebra bucătăreasă Julia Child în volumul Mastering the Art of French Cooking. Ca orice cititor care se așteaptă să găsească între două coperte mai mult decât ceea ce i s-a dezvăluit deja, și mai ales, având în vedere demersul și tema suculentă aleasă de autoare, mă așteptam la o călătorie îmbietoare în universul gastronomiei franceze, asezonată cu o intrigă, acolo, cât de mică, un ceva care să mă țină puțin cu sufletul – sau cu furculița – la gură. Să vezi acum, mi-am zis, cum o să pendulez între o poftă și alta, cum n-o să mă pot hotărî între felurile de mâncare pe care le-aș încerca, cum o să intru în primul restaurant franțuzesc și-o să vreau să comand întreg meniul. Ah, nu. Julie Powell nu doar că nu știe să scrie – și m-a făcut încă o dată să mă întreb de ce atâția oameni trăiesc cu iluzia că pot fi scriitori -, dar a și abordat rețetele în așa fel încât te scutește de orice poftă și chiar îți provoacă greață și milă față de toate animalele pe care le sacrifică în ambiția ei inutilă.

Într-unul dintre capitole, descrie în detaliu cum i-a crăpat capul cu un cuțit unui homar (viu), iar treaba asta a îngrozit-o, inițial, după care a realizat că-i place, într-un mod primitiv, așa încât a repetat experiența a doua zi. De data asta, a aruncat bietele crustacee (vii) în apă clocotită, ca să moară mai curând. În alte pasaje, descrie cum face răcituri din picioare de vită, cum gătește creier și cum măcelărește o rață, și povestește cu o cruzime grețoasă despre toate astea, încât juri că-i o sadică fără de leac. Restul sunt detalii: feluri de mâncare pline de rântașuri și alte sosuri cu gelatină și grăsime, pe care le-aș mânca, probabil, dacă mi-ar fi singura opțiune pe timp de război. Între toate astea, ilustra scriitoare mai strecoară câte-un paragraf despre răbdătorul ei soț, care asistă neputincios la scene dure de felul celor de mai sus, și despre prietenele ei afectate de probleme în amor, și cam asta-i tot. Trei sute de pagini fără sare și piper.

De ce le-am citit? De proastă. Pentru că, așa cum Julie Powell crede că e scriitoare (a mai lansat o carte, am auzit!), așa am continuat și eu să cred, până la ultima frază, că nu-mi voi fi pierdut timpul citind-o. Ei, bine, ne-am aflat amândouă într-o mare eroare, iar una dintre noi se mai află, încă.

Semnat de Corina Stoica