Julio Cortázar: „Pentru mine, literatura este o formă de joacă”

În 1982, la scurtă vreme după ce soția sa, Carol Dunlop, se stinsese din viață, Julio Cortázar a stat de vorbă cu Jason Weiss pentru un interviu ce avea să fie publicat în The Paris Review. Cu sinceritate fascinantă, scriitorul argentinian a discutat îndelung despre pasiunea cu care își inventa poveștile, despre ritualurile sale atunci când scria, despre sentimentalismul său, pe care-l considera exagerat, dar care nu i-au făcut opera decât mai ușor de iubit. Interviul, din care am selectat câteva citate, a avut loc cu doi ani înainte de sfârșitul jocului pentru Julio Cortázar.

Despre melanjul dintre fantastic și real din operele sale: În aceste povestiri recente (n.r. referindu-se la Deshoras), am sentimentul că este o distanță mai mică între ceea ce numim fantastic și ceea ce numim real. În povestirile mele mai vechi, distanța era mai mare pentru că fantasticul era cu adevărat fantastic, iar uneori atingea supranaturalul. Bineînțeles, fantasticul se metamorfozează, se schimbă. Noțiunea pe care o aveam asupra fantasticului în epoca romanelor gotice din Anglia, de exemplu, nu are nimic de a face cu conceptul de astăzi. În zilele acestea, noțiunea mea asupra fantasticului este mai apropiată de ceea ce numim realitate. Poate pentru că realitatea se apropie de fantastic tot mai mult.

Întrebat dacă în timp a devenit un scriitor serios: Nu-mi place ideea de serios, pentru că nu cred că eu sunt serios, cel puțin nu în sensul în care se vorbește despre un bărbat serios sau despre o femeie serioasă.

Despre influența realităților politice în scrisul său: Cu treizeci de ani în urmă, scriam lucruri care-mi veneau în minte și le judecam numai după criterii estetice. Acum, deși continuu să le judec în funcție de criterii estetice, în primul rând pentru că sunt scriitor, sunt un scriitor care este zbuciumat, foarte preocupat de situația din America Latină; prin urmare, asta alunecă deseori în scrisul meu, în mod conștient sau inconștient. Dar, în ciuda poveștilor cu referiri precise la chestiuni ideologice și politice, poveștile mele, în esență, nu s-au schimbat. Ele continuă să fie povești ale fantasticului.

Despre literatura angajată politic: Problema cu un scriitor angajat, așa cum sunt numiți acum, este să continue să fie scriitor. Dacă ceea ce scrie devine doar literatură cu conținut politic, poate fi foarte mediocru. Asta s-a întâmplat cu un număr de scriitori. Deci, problema este una de echilibru. Pentru mine, ceea ce fac trebuie întotdeauna să fie literatură, cea mai înaltă pe care o pot realiza… Să merg dincolo de posibil. Dar, în acelați timp, să încerc să introduc și un amestec de realitate contemporană. Iar acesta este un echilibru foarte dificil de atins.

Literatura ca joacă: Pentru mine, literatura este o formă de joacă. Dar am spus întotdeauna că există două forme de joacă: fotbalul, de exemplu, care este în esență un joc, și apoi jocurile care sunt foarte profunde și serioase. Când copiii se joacă, deși se amuză, iau lucrurile foarte în serios. Este important; pentru ei este ceva la fel de serios cum va fi dragostea peste zece ani. Îmi amintesc când eram mic, iar părinții mei obișnuiau să spună: Bine, te-ai jucat destul, acum hai să faci o baie. Mi se părea o idioțenie, căci, pentru mine, baia era o treabă foarte prostească. Nu avea niciun fel de importanță, în timp ce joaca alături de prietenii mei era ceva serios. Literatura este astfel – este un joc, dar este un joc în care cineva își poate pune întreaga viață. Poți face totul pentru acel joc.

Când a devenit interesat de fantastic: A început în copilărie. Cei mai mulți dintre colegii mei de clasă nu aveau simțul fantasticului. Luau lucrurile așa cum erau… Asta este o plantă, acela este un fotoliu. Dar, pentru mine, lucrurile nu erau atât de bine definite. Mama mea, care încă trăiește și care este o femeie plină de imaginație, m-a încurajat. În loc să spună: Nu, nu, ar trebui să fii serios, era încântată că aveam imaginație. Când m-am îndreptat către lumea fantasticului, m-a ajutat dându-mi cărți să citesc. Am citit pentru prima oară Edgar Allan Poe când aveam doar nouă ani. Am furat cartea ca s-o citesc, pentru că mama nu voia să o citesc; credea că eram prea mic, și avea dreptate. Cartea m-a speriat și am fost bolnav timp de trei luni, pentru că am crezut în ea… dur comme fer, cum spun francezii. Pentru mine, fantasticul era perfect natural; nu aveam îndoieli deloc. Așa erau lucrurile. Când le dădeam prietenilor mei genul acesta de cărți, spuneau: Dar nu, noi preferăm să citim povești despre cowboy. Cowboy-i erau extrem de populari în acea perioadă. Eu nu înțelegeam asta. Eu preferam lumea supranaturalului, a fantasticului.

Despre dragostea față de anumite personaje: Când personajele mele sunt copii sau adolescenți, am multă tandrețe pentru ele. Mă gândesc că sunt vii în romanele și în povestirile mele; le tratez cu multă dragoste. Când scriu o povestire în care personajul este adolescent, eu sunt acel adolescent în timp ce o scriu. Cu personajele adulte este altceva.

A creat multe personaje bazându-se pe oameni reali? N-aș spune că sunt multe, dar sunt câteva. Deseori sunt personaje care reprezintă un melanj între doi sau trei oameni. Am conturat un personaj feminin, de exemplu, din două femei pe care le cunosc. Acest lucru îi conferă personajului din povestire sau din carte o personalitate mai complexă, mai dificilă.

De ce nu a scris o carte de memorii: Nu-mi place autobiografia. Nu-mi voi scrie niciodată memoriile. Autobiografiile altora mă interesează, bineînțeles, dar nu a mea. Dacă mi-aș scrie autobiografia, ar trebui să fie adevărată și onestă. Nu aș putea scrie o autobiografie imaginară. Și, astfel, aș face munca unui istoric, ar trebui să fiu propriul meu istoric, iar asta mă plictisește. Pentru că prefer să inventez, să-mi imaginez. Desigur, foarte des când am idei pentru un roman sau o povestire, situații și momente din viața mea se plasează în mod natural în acel context. În povestirea mea Deshoras, ideea băiatului care era îndrăgostit de sora mai mare a prietenului său este, de fapt, bazată pe o situație autobiografică. Deci există o mică parte care este autobiografică, dar, de acolo înainte, domină fantasticul sau imaginarul.

Inspirație divină pentru povestiri: Sunt puțin stânjenit să-mi semnez povestirile, uneori. Romanele, nu, pentru că la romane muncesc mult; acolo este o întreagă arhitectură. Dar în cazul povestirilor, este ca și cum mi-ar fi fost dictate de ceva ce există în mine, dar nu sunt eu responsabil. Ei bine, de vreme ce apar ca fiind ale mele, chiar și așa, bănuiesc că ar trebui să le accept!

Despre locurile sale favorite de scris: Când eram mai tânăr și mai rezistent din punct de vedere fizic, aici în Paris, de exemplu, am scris mare parte din Șotron în cafenele. Pentru că zgomotul nu mă deranja și, dimpotrivă, era un loc foarte potrivit. Am lucrat mult acolo – citeam sau scriam. Dar, odată cu vârsta, am devenit mai complicat. Scriu când sunt sigur că am puțină liniște. Nu pot scrie dacă ascult muzică, asta e complet exclus. Muzica este un lucru, iar scrisul este altul. Am nevoie de un calm anume; dar un hotel, un avion uneori, casa unui prieten, sau aici acasă sunt locuri unde pot scrie.

Despre romanticizmul său exagerat: Eram și sunt foarte romantic. De fapt, trebuie să fiu atent atunci când scriu, pentru că deseori pot cădea în… Nu i-aș spune prost gust, poate că nu, dar aș putea merge în direcția unui romanticizm exagerat. În viața privată, nu trebuie să mă controlez. Sunt cu adevărat foarte sentimental, foarte romantic. Sunt o persoană tandră; am multă tandrețe de oferit. În scris, a trebuit să mă supraveghez, mai ales când eram tânăr. Scriam lucruri care provocau lacrimi. Acela era romanticism pur. Mama le citea și plângea.

Despre bani și nevoia de bani: Trăiesc o viață foarte simplă. Nu am nevoie de mulți bani ca să cumpăr lucrurile care-mi plac: discuri, cărți, tutun. Acum pot trăi din drepturile mele de autor. M-au tradus în atât de multe limbi, încât primesc destui bani din care să pot trăi. Trebuie să fiu puțin chibzuit; nu pot să merg să-m cumpăr un yacht, dar din moment ce nu am absolut nicio intenție să-mi cumpăr unul…

Puteți citi interviul integral, în limba engleză, pe site-ul revistei The Paris Review.

Julio Cortázar a murit în 1984, la vârsta de 69 de ani, de leucemie. Este înmormîntat în cimitirul Montparnasse, la Paris, unde a trăit în cea mai mare parte a vieții sale.

Foto: sanatoriocultural.wordpress.com

Semnat de Corina Stoica