Laura Nureldin: „La TV, încerc să rămân fidelă ideii că, între alb şi negru, există o infinitate de nuanţe de gri”

Este deja o figură familiară a postului Antena 3, unde ne aduce, în fiecare zi, știri prezentate după vechea și buna școală a jurnalismului de televiziune, cu neutralitatea și calmul care, azi, par să le lipsească altora. Laura Nureldin ne-a acordat un interviu în care vorbește despre pasiunea ei, presa, dar și despre alte lucruri care-i aduc bucurie în viața de zi cu zi.

Cât de mult te-au ajutat şi te ajută studiile tale, de psihologie-sociologie, în munca ta în media?

Presupun că, în general, te ajută să ştii ce au oamenii pe dinăuntru, psihologic vorbind. Nu numai în media. În mod special însă, în presă, ai un avantaj atunci când reuşeşti să-ţi „citeşti” interlocutorul. Când ştii să interpretezi corect un gest oprit la jumătate, o expresie a feţei pe care celălalt nu o poate ascunde, alegerea unui anumit cuvânt în locul altuia… Toate astea sunt atuuri. Nu zic mai mult, că „dau din casă”. (zâmbește)

De fapt, hai să ne întoarcem puţin înapoi, înainte de facultate… Unde ai făcut liceul?

Liceul l-am făcut la „Nicolae Iorga”, în Bucureşti. De fapt, aia a fost singura şcoală pe care am cunoscut-o: am intrat acolo în clasa I şi am mai ieşit după Bac. Cică mai deşteaptă. (zâmbește) Pont de familie: pe vremea când se numea Liceul Nr. 32, acolo a predat Limba şi Literatura Română bunica mea, Elena Cazan. Printre elevii ei s-a numărat şi scriitoarea Doina Uricaru.

Şi când ai început să înveţi limbi străine?

Prima limbă străină pe care am început s-o învăţ a fost franceza, la trei ani, cu doamna Sanda Tătărescu-Negropontes. Un om extraordinar, care a trecut cu seninătate şi cu o rezistenţă pe care nu ai fi bănuit-o de la luminile balurilor găzduite de Palatul Buckingham la mizeria închisorilor comuniste. O Doamnă. Apoi, de la opt ani, engleza, cu doamna profesoară Elena Baciu. Spaniola am învăţat-o singură şi cam fără să vreau, urmărind telenovela (da, ştiu) care era la modă prin ’94: Mala Mujer, cu Ruddy Rodriguez. Întâmplător m-am prins că am văzut un episod întreg fără subtitrare şi am priceput tot. Italiană am învăţat-o tot singură, cu ajutorul internetului şi al discuţiilor cu prietenii vorbitori nativi.

Și azi vorbești, practic, patru limbi străine?

Da. Franceză, engleză, italiană şi ceva spaniolă. Mă enervează rău când sunt într-o ţară unde se vorbeşte o limbă pe care nu o înţeleg. (zâmbește) Am trăit asta şi în Grecia, şi în Turcia. Frustrant.

Crezi că pentru limbi străine ai nevoie, cum se spune, de talent şi ureche muzicală? Şi crezi că se moştenesc calităţile astea?

Ai nevoie de ureche muzicală pentru accent, pentru pronunţie. Şi poate că, un pic, şi pentru gramatică. Dacă ceva „nu îţi sună bine” în limba respectivă, parcă ţi-e mai uşor să te corectezi. E posibil să se moştenească: mama mea, Smaranda Livescu, este profesoară de engleză şi vorbeşte la rândul ei multe limbi străine, inclusiv arabă (nu s-a lipit de minea neam) şi polonă.

Ai copilărit la Iaşi, acolo unde te-ai născut? Când te-ai mutat în Bucureşti?

Nu am copilărit la Iaşi… Aveam vreo trei săptămâni când am „venit” în Bucureşti. Mama nu era din Iaşi, doar lucra acolo ca asistent universitar. Pe tatăl meu l-am pierdut când aveam vreo doi ani.

Care crezi că este cel mai grav lucru care se întâmplă, astăzi, în presa din România?

Cred că tabloidizarea. Uneori, când încerc să-mi imaginez publicul unui astfel de demers, am impresia că e vorba despre eterna vecină cu ochiul în formă de vizor, care ştie totul despre toţi, cine cu cine, de câte ori şi cum a fost.

Ţi-a fost greu să îţi găseşti locul şi rostul undeva unde să nu simţi că ai doar un job şi atât?

Ştii la fel de bine ca mine că, în meseria asta, momentul în care ajungi să mergi în redacţie ca la job e ăla în care ar fi bine să te apuci de altceva. Ceea ce am şi făcut, o vreme (n.r. Laura a fost și editor și traducător de cărți). Ba chiar am spus că nu mai vreau să aud de presă. Pauza m-a făcut să revin cu mai multă pasiune. We’re addicted… (zâmbește)

Așa este! Mă uit deseori la tine cum prezinţi ştirile, iar lucrul pe care l-am remarcat este că eşti extrem de… neutră în tonul cu care abordezi lucrurile. Nu ai isteria şi supra-implicarea altor știristi. Cum reuşeşti? Pentru ca, altfel, pe blogul tău, eşti destul de vocală.

Doamneeee… Ce bei, ce mănânci? Unora le e greu să priceapă faptul că un prezentator e, până la urmă, om. Cu opinii, cu atitudini, cu satisfacţii şi revolte. Ale mele sunt constante de mulţi ani, aşa că nu mai simt nevoia să mi le exprim foarte loud. Şi, la TV, încerc să rămân fidelă ideii că, între alb şi negru, există o infinitate de nuanţe de gri.

Nici emoţii nu pari să ai vreodată… Sau reuşeşti să le maschezi?

Ei, n-am… La primul meu jurnal, da’ primul-primul, când s-a aprins becul roşu am uitat şi golul din stomac şi tot. Abia când a intrat genericul de final au început să-mi tremure genunchii. Şi acum, după 11 ani, de fiecare dată când sunt pusă într-o situaţie nouă din punct de vedere profesional, am emoţii. Dar mă ocup de ele după ce îmi fac treaba. (zâmbește)

Semnat de Corina Stoica