Mă scuzați, mai am un text de dor

N-a existat niciodată, de când mă știu, un timp în care să nu fi avut prin preajmă vreo viețuitoare patrupedă de diverse dimensiuni. Sau, dacă a existat, a fost foarte scurt, pentru că întotdeauna ajungeam cumva într-un loc unde puteam mângâia o ființă îmblănită – de regulă, acasă, unde am avut mereu cam câte trei pisici și măcar doi căței.

Așa am intrat în viață, mergând de-a bușilea printre câini și pisici, și-apoi ani de zile, până am mai crescut, credeam că animalele sunt un dat la casa omului și că, dacă ai o curte, cât de mică, pisicile și câinii cresc în ea așa cum cresc florile sălbatice, de unii singuri, ca parte naturală din decor. La mine în sat, dacă n-aveau vaci, oi sau cai, toți aveau – măcar din interes – câte un cățel de pază sau câte o mâță năzdrăvană care să le curețe podul de șoareci. Când am început liceul, m-am mutat în Brașov, dar eram aproape și veneam acasă în fiecare vineri, și-n weekend mă jucam cu animalele cât voiam. Patru ani mai târziu, am plecat la Cluj, la facultate, și fiindcă și acolo am stat în chirie, n-am putut lua cu mine nici un animal mare, dar am avut unul mic. 🙂 Un porc de Guineea alb cu maro, care chițăia adorabil când auzea vreo pungă foșnind, că asocia zgomotul cu cel pe care-l făcea punga lui cu mâncare. Ani de zile m-am plimbat cu Porky peste tot, avea un coșuleț special, cu capac, și-l puteam lua cu trenul când trebuia să plec pentru câteva zile. Excentrică am fost mereu, Doamne! 🙂

În București am stat iar cu chirie și nu aveam voie cu animale, dar ajungeam la Vulcan cam o dată pe lună și-mi luam porția de pisici și căței. Ceva mai târziu, când am dat peste un proprietar mai de treabă, am putut adopta de pe stradă o pisică. Țuchi m-a adoptat ea pe mine, de fapt – ne întâlneam zi de zi în fața blocului, eu o tot chemam să mănânce, ea după aia pleca, până când, după o vreme, a decis să rămână. Ani buni am adormit în torsul ei și m-am trezit pentru că mă mușca de nas să-i dau boabe, pe la 7.00 dimineața. Cred că de nici o mâță nu m-am atașat așa, comunicam cu ea de parcă ar fi fost om și ne înțelegeam din ochi, așa cum ți se întâmplă cu doar câteva ființe în viață.

Cu Țuchi, în 2012

Timp de aproape doi ani am locuit în Germania, aproape de München, dar într-o zonă semi-rurală, unde unii oameni se plimbau pe stradă călare pe cai, iar pisicile ieșeau zilnic la plimbare, în legea lor. Zi de zi venea să mă viziteze câte o mâță din vecini, iar dacă mergeam cu bicicleta la plimbare, nu se întâmpla să nu ajung pe lângă vreo fermă sau măcar vreo curte mai mare cu multe animale – cai, oi, porci, găini, de toate. Însă cei mai buni prieteni ai mei erau Zizi, o pisică dulce de vizavi, Orange, un motan portocaliu foarte tandru, și Jan, ariciul care venea să mă vadă să mănânce seară de seară.

Zizi

Prietenul meu Orange

Atât de tare ne-am împrietenit, că ajunsese să stea la picioarele mele ca un animal de companie; eu petreceam ore lungi pe terasă, unde-mi plăcea să stau să scriu, iar el se așeza sub masă, lângă mine, și aștepta să-i mai dau ceva de ronțăit. Nu-l dezamăgeam niciodată: îi puneam mereu apă proaspătă și fie îi cumpăram pâine bună, fără sare, sau îi făceam câte o tavă de biscuiți.

Acum, la Vulcan, avem așa: Reta, Betty și Suzy – pisici + Leia și Lache (pardon, așa îl cheamă…) – căței, unul mai personaj ca celălalt. De câteva ori pe an avem și miniaturi din ambele specii, că Betty, Suzy și Leia se reproduc admirabil, așa că dacă n-avem pisoi mici și pufoși mișunând prin casă, avem măcar câțiva cățeluși grași care se joacă în iarbă. Mă rog, „aveam” am vrut să spun, dar uite că m-am trezit vorbind la prezent, când eu nu mai sunt în pesajul ăsta idilic de vreo șase luni.

Leia și Lache

Reta

Betty

Leia și Suzy

Nu mi-e dor de toate viețile mele de dinainte, doar de cea de la Vulcan și din Bavaria. Dar mi-e dor de toate animalele cu care m-am întâlnit vreodată. În America nu vezi câini vagabonzi pe străzi, iar pisici, nici atât, ca să mai mângâi și eu câte-un suflet. În schimb, sunt veverițe (vagabonde 🙂 ), doar că alea nu stau la mângâiat, doar țopăie de colo-colo. Așa că visez la ziua în care o să pot avea din nou o pisică. Mai ales o pisică îmi doresc, de fapt, un motan gras, negru sau portocaliu, să adorm în torsul lui și să mă facă să arunc cu perna după el, dimineața, pe la 7.00. Să-i cumpăr cea mai bună mâncare și să-l rog să-mi facă onoarea de a mă lăsa să-l scarpin pe burtă, din când în când. Să-l pup, și el să se strâmbe. Să-l chem, și el să nu vină. Să ne tachinăm mult și să ne iubim și mai mult!

Dacă-mi înțelegeți amorul pentru animale, dacă și voi aveți în casă prieteni care nu vorbesc în cuvinte, ci în toate celelalte feluri, mă gândesc că vreți să aveți grijă de ei ca la carte. Iar când au probleme, că se mai întâmplă, să știți unde să puneți mâna pe telefon să sunați. Mobile Vet e o clinică veterinară non-stop, iar medicii vin și la domiciliu, dacă e nevoie. Tarifele lor le găsiți aici.

Semnat de Corina Stoica