Marilena Adam: „Indiferent că e preşedinte sau cerşetor, tot omul trebuie să mănânce ceva bun!”

Când v-a fost cel mai greu să vă menţineţi afacerea?

În primul an. Nu eram deloc cunoscuţi, iar oamenii nu ştiau să discearnă între produse, ei voiau ceva dulce şi nu se gândeau prea mult la ingrediente, la detalii.

Şi ce aţi făcut ca să vă faceţi cunoscuţi?

Am făcut tot ce am putut să ne promovăm; am avut două-trei persoane pe care le îmbrăcam frumos, le puneam în braţe tăviţe cu prăjituri şi le trimiteam pe stradă, să le ofere oamenilor să guste. Nu am stat niciodată pe loc, să aşteptăm vreo pleaşcă, pentru că n-am fi rezistat. Ăsta a fost unul dintre cele mai eficiente trucuri la care am apelat. Trebuia să facem ceva, chiar dacă eram cu moralul căzut. Aveam zile când mă gândeam că trebuia să vin la birou şi ştiam că treaba nu mergea… Ne-a fost foarte greu să ne păstrăm entuziasmul, dar ne-am văzut de drum. M-au ajutat şi copiii foarte mult, e adevărat.

Câţi copii aveţi?

Doi copii: Claudiu, care este administratorul firmei, şi Elena. Amândoi stau pe lângă mine, încerc să-i învăţ de toate, încerc să-i ocrotesc. Nici unul, nici celălalt nu au avut legătură cu domeniul – unul a terminat Dreptul, altul Psihologia – dar au învăţat multe în anii aceştia şi sunt oameni hotărâţi şi de echipă, exact ca mine. Ne consultăm în permanenţă, nu facem niciun pas fără să ne cerem sfatul reciproc. Dar adevărul e că, până la urmă, eu am ultimul cuvânt, ei niciodată nu fac ceva fără să mă întrebe pe mine. (zâmbește)

Ce poate face un manager în perioada asta de criză, pentru a-şi păstra afacerea în parametri normali?

Comunicarea cu clientul este foarte importantă. Îmi place foarte mult să comunic cu oamenii, să stau de vorbă cu ei, să-i întreb mereu ce părere au despre produse. Cred că ăsta e unul dintre secrete. Sunt atentă la observaţiile lor, la sugestiile lor. Nu mă supăr dacă-mi reproşează ceva – poate într-o prăjitură vor mai mult rom sau mai multe fructe – am grijă să ţin minte şi să văd cum pot îmbunătăţi produsele, dacă e cazul.

Apoi, mergem din uşă în uşă la restaurante, le facem propuneri, colaborăm cu ele, facem torturi pe bandă, mai ales acum, că e sezonul nunţilor. Niciodată nu am disperat, niciodată nu ne-am gândit să închidem. Avem trei cofetarii – una aici, pe Banu Manta, una în sectorul 6, şi una în sectorul 1. Avem şi câteva cantine cărora le livrăm prăjituri, deci şi aceste colaborări pe termen lung ne sunt de folos.

Mai este ceva: noi lucrăm numai în familie. Avem trei maşini, iar două dintre ele sunt conduse de băiatul meu, Claudiu, şi de soţul meu. Ei, personal, se ocupă inclusiv de livrări şi rezolvă tot felul de probleme care pot apărea. Mai avem un şofer, dar în principal, băiatul şi soţul meu se ocupă de asta. Apoi, eu răspund la telefoanele pentru comenzi. Mai ales de sărbători, sunt nedezlipită de telefon. Nu pot să-mi las afacerea pe mâna altcuiva, pentru că am câştigat-o cu greu. Prefer să răspund eu şi să vorbesc eu direct cu clienţii, pentru că numai atunci pot şti sigur că sunt trataţi aşa cum trebuie. Şi nora mea lucrează cu noi – acum este în concediu post-natal, dar altfel, este şi ea full-time aici. Şi cred că asta ne-a ajutat enorm, faptul că am fost de la început uniţi şi am mers mai departe, indiferent de greutăţi.

Este afacerea cu prăjituri o afacere bănoasă?

Depinde ce înţelegi prin bănos. Nu e o afacere care să te îmbogăţească, dar în niciun caz nu poţi spune că duci grija zilei de mâine. Dacă munceşti, dacă eşti serios şi implicat, zi de zi, fără prea multe momente de respiro, atunci treaba merge bine şi ai satisfacţii de toate felurile, inclusiv financiare.

Dumneavoastră, personal, mai faceţi prăjituri astăzi?

Da, sigur că da, se întâmplă des, mai ales sâmbăta. Îmi pun șorțul şi mă apuc de treabă. Dar mie îmi şi place, e o pasiune, nu mă văd făcând altceva. Nu ţin cont nici că e cald afară, aprind cinci ochiuri la aragaz şi gătesc cu mare plăcere! Acasă sunt şi nepoţii, care vin şi-mi spun că ar vrea să mănânce clătite. Indiferent de oră, că e 11 sau 12 noaptea, trebuie să mă apuc să le fac! Am o slăbiciune la nepoţeii mei; inclusiv logo-ul cofetăriei este cu chipurile lor, îl puteţi vedea imprimat pe maşinile noastre. Aşa mi-am dorit, să-i văd pe ei în reclamă, mâncând o prăjitură, savurând-o şi făcându-le şi altora poftă! (zâmbeşte)

Ce plănuiţi pentru anii următori? Vă gândiţi să vă extindeţi?

Da, aş vrea să mă extind şi să mai deschid o cofetărie, dar tot într-un cartier. Este mult mai avantajos pentru noi; într-un cartier este o comunitate mai mică, la care ajungi mai uşor, te poţi promova mai rapid, iar lucrurile merg mai bine. Pentru mine, acum, să iau un spaţiu în centru şi să deschid acolo o cofetărie, nu ar fi o afacere. Pentru că societatea s-a schimbat, lumea nu mai are timp, bani şi răbdare să iasă în centru, la o plimbare, şi să se oprească la o prăjitură, ca pe vremuri. S-a pierdut acel obicei şi acea atmosferă. Aşa că, într-un cartier, ai acces mai uşor la oameni.

Care e cea mai scumpă şi care e cea mai ieftină prăjitură la Claus?

Toate au cam acelaşi preţ, nu sunt diferenţe mari. Patiseria are preţul ei, prăjiturile la fel, torturile, de asemenea. Dar am plecat de la început cu ideea de a vinde la preţuri mai mici, ca să le oferim oamenilor posibilitatea să-şi cumpere zilnic câte o prăjitură, dacă au poftă. Indiferent că e preşedinte sau cerşetor, că e român sau străin, tot omul trebuie să mănânce ceva bun! Mi se mai întâmplă să vină persoane care-mi spun: Doamnă, vă rog frumos, eu sunt cutare, faceţi tortul ăsta mai bun pentru mine, vă plătesc în plus! Şi le explic, de fiecare dată, că eu nu pot să fac un lucru mai prost pentru un măturător, şi un produs mai bun pentru el, că e nu-știu-cine. Pentru mine oamenii sunt egali, îi tratez pe toţi la fel, iar produsele le fac la fel de bune pentru toată lumea. Adică, cum, fac un tort mai special pentru tine, iar în vitrină pun prăjituri proaste? Nu există asta la noi. Avem şi o mulţime de cazuri sociale în care ne implicăm – eu nu mă gândesc prea mult înainte să ajut. Sunt năpăstuiți care nu au unde să doarmă şi care vin uneori la noi să mănânce câte o prăjitură. Ajutăm oameni amărâţi, copii, bătrâni – fie direct, fie prin evenimentele la care participăm şi pentru care am primit premii. Ceva dulce pentru toţi!

Care e prăjitura dumneavoastră preferată?

Mi-e foarte greu să aleg, dar cred că Luca. La un moment dat a avut un succes atât de mare, încât am zis că nici nu mai facem alte prăjituri şi mergem numai pe varianta asta! (râde)

Vă aduceţi aminte de prima prăjitură pe care aţi făcut-o vreodată?

Nu mai ţin minte exact, dar eu fac dulciuri de la 12 ani. Încă de atunci făceam negrese, găluşti cu prune, gogoşi…

Iar astăzi, faceţi aici, la cofetărie, vreuna dintre prăjiturile pe care le făceaţi atunci?

Da, negresa. Negresa o facem după reţeta mea de atunci!

Semnat de Corina Stoica