Márquez și „Urma sângelui tău pe zăpadă”

Foto: buffybot101.deviantart.com

Nena Daconte era aproape o fetiță – cu ochi de pasăre fericită și cu o piele ca de melasă ce iradia încă reverberația soarelui din Caraibi în sumbra înserare de ianuarie.

 ~

… adormi adânc. Billy Sanchez nu-și dădu seama decât pe la miezul nopții, după ce ninsoarea a stat și vântul s-a oprit deodată printre pini, iar cerul landelor a fost năpădit de stele de gheață.

 ~

Chiar și în clipele de răgaz ale iubirii rămâneau goi, cu ferestrele deschise, respirând briza epavelor din golf, mirosul lor fetid și ascultând în liniștea saxofonului zgomotele zilnice din curte, nota de neconfundat a broaștei sub bananieri, picătura de apă căzând pe mormântul nimănui, pașii firești ai vieții pe care nu avuseseră timp s-o cunoască înainte.

 ~

Pe neașteptate, se iscă o furtună liniștită, prima din acel anotimp, și, când au ieșit după prânz din casa ambasadorului ca să pornească spre Franța, au găsit orașul acoperit de o zăpadă strălucitoare.

 ~

Tot ce regreta în momentul acela era faptul că irosise o noapte întreagă fără să facă dragoste. Răspunsul bărbatului veni prompt:

–  Mă gândeam ce grozav trebuie să fie să te iubești în zăpadă, zise. Chiar aici, dacă vrei.

 ~

Cu puțin înainte de ivirea zorilor, s-au spălat pe față, au mers la toaleta unui restaurant de peste drum și au băut cafea cu brioșe calde la barul unde camionagii luat micul dejun stropit cu vin roșu.

 ~

–         Imaginează-ți, spuse, o dâră de sânge pe zăpadă de la Madrid la Paris. Nu ți se pare frumos pentru un cântec?

 ~

Când ieși din spital nici nu-și dădu măcar seama că din cer cădea lin o zăpadă fără urme de sânge, cu fulgi proaspeți și puri ce păreau mici pene de porumbel, iar pe străzile Parisului domnea un aer de sărbătoare, fiindcă era prima ninsoare zdravănă după zece ani.

Fragmente extrase din povestirea „Urma sângelui tău pe zăpadă”, de Gabriel Garcia Márquez, inclusă în volumul „Douăsprezece povestiri călătoare”