LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Foto: George Dăscălescu
Medeea Marinescu e o parteneră de conversații care niciodată nu dezamăgește. Chiar și când e în plină filmare și-ți răspunde în grabă, pentru că „trebuie să fugă la cadru”, reușește să-ți dăruiască un strop de inspirație. Am rugat-o să ne vorbească despre felul în care își construiește rolurile, despre cum se vede ea însăși în oglinda personajelor pe care le interpretează, despre spectacolele în care joacă toamna asta. Și despre dragoste și familie: George și Luca, „bărbații vieții ei” – cum i-a numit în titlul e-mailului în care ne-a trimis câteva fotografii, în exclusivitate.
Medeea Marinescu, în dialog cu LaRevista.ro
De ce te folosești cel mai mult atunci când compui un rol, de experienţa ta de viaţă sau de puterea imaginaţiei?
Nu știu dacă există vreo „reţetă” atunci când începi să descoperi un rol, un personaj. Și aici e tot farmecul. Pentru că pornești ca într-o relaţie de iubire. E important să fie acel „coup de foudre” la prima lectură a scenariului sau piesei, și asta îţi dă imboldul să vrei să descoperi, să te apropii, să faci să devină personajul „al tău”, să îţi aparţină. Încerc să îl înţeleg sigur, în primul rând, prin prisma propriilor mele trăiri și experienţe, și de aici plecând, îmi dau libertatea de a-mi imagina cum arată acel om pe care îl interpretez, cum ar putea reacţiona într-o situaţie pe care eu poate nu am trăit-o în viaţa reală, cum se îmbracă, cum vorbește, ce ticuri are, și așa mai departe. Și cred că secretul în tot acest drum al căutării este să fii sincer și să îţi dai voie să și greșești. Ideal este ca în acest proces să nu fii singur, ci să fii vegheat de ochiul regizorului, care să te ajute să rămâi pe drumul just al căutării.
Care a fost rolul care te-a solicitat cel mai mult?
Mai toate rolurile mi-au dat, mai devreme sau mai târziu, bătaie de cap. Și atunci când eram prea liniștită în privinţa unui rol, asta începea să mă neliniștească. Au existat și roluri care mi-au creat advărate blocaje. Pur și simplu nu știam cum este. Era într-adevăr cumplit, pentru că îmi pierdeam libertatea de a-mi imagina, de a mă juca. Nu e o stare bună pentru lucru.
Unul dintre rolurile care mi-au dat insomnii, dar asta până să mă apuc efectiv de lucru, a fost personajul din producția franceză, „Donnant Donnant”, Silvia, o tânără pianistă pierdută într-un sătuc din fundul Franţei, care pune la cale un plan de a-și omorî mama adoptivă.
Afișul filmului „Donnant Donnant”, la Paris
M-am trezit în situaţia de a fi avocatul personajului pe care îl aveam de jucat. Cum să reușești să dai credibilitate unui astfel de personaj, fără să creezi antipatia publicului? Chiar dacă filmul era o comedie, iar lucrurile stăteau numai în aparenţă atât de dramatic. Și atunci mi-am amintit de personajul lui Mark Twain, Tom Sawyer, copilul năzdrăvan și naiv, care își imagina propia moarte ca semn suprem al răzbunării faţă de toţi cei care nu îl înţelegeau, fără să aibă însă conștiinţa matură a unui asemenea gest. A fost declicul de care aveam nevoie ca să pot porni la drum cu acest personaj. După care a urmat o muncă teribilă cu textul, în limba franceză, să mi-l însușesc, să-i găsesc tonul just, intonaţia adevărată. A fost, fără doar și poate, una din marile provocări ale carierei mele de până acum.
Ce-ţi reproșezi, atunci când îţi vezi filmele? Pentru ce te critici cel mai mult?
Nu sunt un bun spectator al meu. Întotdeauna mă critic și știu că aș face mai bine lucrurile dacă ar fi să le repet. Dar asta e imposibil. Însă am un regret atunci când nu m-am luptat destul pentru o situaţie pe care o vedeam altfel rezolvată, și am cedat în faţa opţiunii regizorale. Din fericire asta s-a măsurat nu la nivelul unui film întreg, sau unui întreg spectacol, ci doar la nivelul unor scene/secvenţe.
Face vâlvă în continuare rolul tău din „Străini în Noapte” și colaborarea ta cu domnul Florin Piersic în această piesă. Cum e să lucrezi cu Florin Piersic? Este și în culise personajul legendar pe care îl cunoaștem cu toţii?
Florin Piersic este cel care m-a sunat și mi-a făcut supriza de a-mi propune acest rol din „Străini în Noapte”. Îl cunoșteam de când eram foarte mică, de pe platourile de filmare unde a lucrat mult cu părinții mei, însă a urmat o perioadă extrem de lungă în care nu ne-am mai întâlnit. În plus, nu jucasem niciodată alături de dumnealui. A fost o mare provocare. Florin Piersic este o vedetă autentică, și asta nu poate fi pus la îndoială. Acaparează tot, fie pe scenă, pe pânza ecranului, sau pe stradă. Și sincer, m-a flatat faptul că m-a dorit să-i fiu parteneră. E un om cu o energie extraordinară, tumultuos, cu o nevoie uriașă de a dărui publicului iubire, dar și de a o reprimi. Cred că de aici își trage și întreaga energie. Din acest continuu dialog pe care îl are cu publicul. E un om care își alocă zilnic ore ca să trimită scrisori peste tot celor care i-au scris sau pe care i-a întâlnit. Mie mi se pare grozav acest gest. Am colindat împreună întreaga ţară, am jucat peste hotare, peste tot am fost întâmpinaţi cu o imensă afecţiune. „Străini în Noapte”, orchestrat de Maestrul Radu Beligan, e un spectacol care s-a născut într-o zodie fericită, e o bucurie să îl jucăm împreună și să „împărţim frăţește” aplauzele la fiecare final de reprezentaţie.
În ce spectacole te vom vedea în perioada următoare?
Din 29 septembrie vom relua „Străini în Noapte”, în București, și apoi și în celelalte orașe mari ale țării. Apoi, în această toamnă va avea loc premiera unui spectacol în regia lui Chris Simion, pe care îl jucăm la Teatrul Bulandra. Va fi o avanpremieră în cadrul Festivalul Undercloud, pe 11 septembrie. Se numește „Mecanica Inimii” și este o dramatizare a romanului lui Mathias Malzieu – povestea unor copii în căutarea iubirii, un basm pentru oameni mari. Sunt, din nou, pe scenă alături de Marius Manole, de Maia Morgenstern, Marian Râlea și Șerban Pavlu.
Vom relua și „Dineu cu proști”, în regia lui Ion Caramitru, pentru că se bucură de un mare succes.
Spectacolul „Fă-mi loc!”, de Anthony Michineau, l-am jucat (și se joacă în continuare) la Festivalul de Teatru de la Sibiu, în toamnă îl jucăm la FNT(Festivalul Național de Teatru), l-am jucat la Paris (la ICR) și la Bruxelles, la Bozar, pentru public român și francez/belgian, având supratitrare în franceză. Îl jucăm în București și în toată țara. Este o comedie romantică, duioasă – povestea a doi tineri care se întâlnesc în cușeta unui tren, în ajunul Crăciunului. Spectacolul e semnat de maestrul Radu Beligan.
Mai joc în două spectacole ale Liei Bugnar, „Oase pentru Otto” și „Două Liniuțe”; cel de al doilea are legătură cu „Cercul Fetelor Deștepte”.
Și într-un lungmetraj când te vom revedea?
Proiectele mele de peste hotare sunt încă în aşteptare. Poate se vor realiza, poate nu… Am început să învăţ în ultimii ani că răbdarea, mai ales în profesiunea noastră, atât de iluzorie şi câteodată atât de precară, e un bun exerciţiu pentru a înţelege şi a ne raporta mai just la un sistem de valori.
Până atunci, aştept cu nerăbdare premierele colegilor mei de generaţie, Nap Toader cu „03 By Pass”, unde joc unul din rolurile principale. Apoi, filmul lui Andrei Gruzjinski, „Quod erat demonstrandum”, unde am un rol mai mic. Abia aştept să încep filmările, din nou, cu Andrei, la povestea plină de umor. Asta se va întâmpla în septembrie, iar acum sunt în pline filmări la un lungmetraj al regizorului Bogdan Drăgulescu. Nu vreau să devoalez rolul pe care-l joc, vă spun doar ca este unul total neaşteptat! Filmul se cheamă „Ca niciodată… a fost odată…”.
Cu ce îţi place să-ţi ocupi timpul, atunci când nu joci?
În primul rând, am nevoie să recuperez timpul alături de familia mea, de soţul și fiul nostru. Să ne jucăm împreună, să facem puzzle-uri (am redescoperit această plăcere alături de Luca, băiatul nostru), să vedem filme și să le discutăm apoi, să cântăm la pian și la chitară. Apoi, ador să călătorim. De fiecare dată când am prins un week-end liber, am fugit „departe de lumea dezlănţuită”. Am făcut aceste călătorii de când fiul nostru abia împlinise două luni, l-am purtat în landou în castelele de pe valea Loarei, convinsă fiind că undeva, aceste experienţe vor rămâne întipărite în fiinţa lui, chiar dacă nu-și va aminti de ele peste ani… Acum a crescut, a început să înţeleagă și să simtă bucuria descoperirii locurilor noi. Trăim într-o lume mult prea grăbită, prea agitată, apăsătoare și nepăsătoare. Ochii unui copil o văd însă mai naivă, mai comică, mai curioasă și surprinzătoare, mai provocatoare și care se cere a fi înţeleasă. Am știut, am uitat și am redescoperit-o acum, datorită fiului meu.
