LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Există oameni pentru care zilele trec aşa cum au venit, fără influenţe sufleteşti memorabile, revelatorii, şi oameni care ştiu să coloreze frumos, cu pasiune, pentru ei înşişi şi pentru cei din jur, fiecare clipă pe care o traversează. Momo Sanno (pe care poate-l ştiţi de la „Românii au talent“, unde a dat viață și ritm, împreună cu o trupă de dans, unei marionete) face parte din a doua categorie dintre cele amintite mai sus. O să vedeţi discuţia noastră presărată cu multe paranteze între care scrie „Râde”. Pentru că Momo e veselia întruchipată, e tonic şi pozitiv, zâmbeşte larg mai tot timpul şi te molipseşte cu o energie din aia bună… care te face să te ridici şi să dansezi! De aceea şi-a deschis în Bucureşti un studio de dans unde oricine, priceput sau nu, poate veni să se mişte pe melodiile care-i plac. La data fixată pentru întâlnirea noastră, am pătruns în incintă aşa, mai reţinută, cum sunt eu, și intenţionam să scot reportofonul şi să aştept cuminte într-un colţ până se termină zbenguiala celor prezenţi. N-a fost chip, pentru că Momo m-a ridicat imediat de pe canapea şi nu m-a mai lăsat să mă aşez prea curând.
Zi-mi ce faceţi voi aici, de ce vă daţi întâlnire?
Ne dăm întâlnire ca să fim liberi, pentru ca oamenii să se descopere pe ei înşişi prin mişcare. Important e să simţi.
Şi dacă nu simţi, ce faci?
Toată lumea simte. Toată lumea are un fel propriu de a simţi. nimic nu este standardizat. De multe ori, am fost învățați să punem totul în cutiuţe, să etichetăm. Cred că e cea mai mare minciună. Aici suntem, dansăm, ne mişcăm, simţim. Comunicăm unul cu celălalt în propriul stil. Asta am vrut să fac cu acest studio şi asta chiar fac! Invit oamenii să vină să danseze. Să-şi găsească fiecare dansatorul din el, să-l scoată la lumină.
Şi ce fel de oameni vin aici?
Foarte faini!
Văd că toţi sunt tineri.
În general, da. Mulţi studenţi… Dar nu există age limit. Spiritul e tânăr tot timpul, vrea să se exprime, şi atunci lumea găseşte modalităţi de-a se exprima, de-a se simţi bine, pur şi simplu. Să se găsească pe sine şi să se lase liber prin mişcare. Învăţăm unul de la celălalt.
De ce te-ai apucat de dans şi nu de altceva? Şi când?
Cu vreo 25 de ani în urmă m-am apucat! (Râde) Atunci a fost prima oară când am intrat într-un studio de dans, în Galaţi, oraşul meu. Şi de atunci am tot chimbat studiourile. Mi-a plăcut liberatatea pe care ţi-o dă dansul.
Dar totuşi, până la nivelul profesionist, a mai fost nevoie de ceva. Nu te-ai limitat la a dansa la petreceri, de exemplu.
Da, asta e adevărat. Când îmi place mult ceea ce fac, vreau s-o fac bine. Să descopăr tot mai mult. Iar dansul e o întreagă lume. Ne naştem şi dansăm. Dăm din mâini şi din picioare – dansăm. Este primul lucru pe care-l facem, cel mai natural lucru pe care poate un om să-l facă. Prin dans, prin mişcare, îţi descoperi corpul. Apoi, pe parcurs, dăm asta la o parte, spunem că nu e importat, dar corpul are nevoie să se mişte, să fie liber, să simtă.
Să se exteriorizeze…
Da, să se exprime. E vorba în primul rând de un fel de a te exprima. Noi vorbim mai mult prin intermediul corpului decât o facem prin vorbe. De aceea mi-a plăcut foarte mult să descopăr mişcarea, să descopăr cultura prin mişcare. Am călătorit, am ajuns în Haiti, în Jamaica, în Brazilia. E foarte frumos să relaţionezi cu oamenii prin felul lor specific de-a se mişca, prin cultura lor. Pentru că fiecare se mişcă în mod propriu. Vremea, de exemplu, are influenţă asupra noastră…
Dansezi altfel când plouă afară?
Da! Eşti mai liber! (Râde) În Brazilia, de exemplu, fiind foarte cald, lumea iese mult afară, se exprimă, îşi arată emoţiile, oamenii comunică, vorbesc, nu stau închişi în casă. Iar asta observi foarte uşor în modul lor de a dansa, în felul cum se mişcă.
Dansul din care parte a lumii ţi-a plăcut, te-a inspirat cel mai mult?
Toate dansurile sunt expresive. Îmi place mult capoeira, îmi place voodoo.
Voodoo?! Aia nu e vrăjitorie?
Nu, e departe de Hollywood! Hollywoodul a pus o etichetă. Voodoo este o religie, una în care se dansează, dansul e un mod de exprimare direct. O separare a corpului de minte, poţi să duci totul într-un spaţiu meditativ. Capoeira e un stil de luptă, dar felul în care este făcut e ca un dans. Şi dansurile româneşti sunt frumoase. Călușarii! Sunt fenomenali!
Ştii să dansezi şi pe muzica populară românească?
Am dansat, am trecut şi prin acest filtru! (Râde)
Acum faci dans contemporan, cum te-ai dus în direcţia asta? De ce nu balet? La noi mi se pare că sunt mai multe şcoli de balet decât de dans contemporan.
Aşa e. Păi şi eu am început cu balet, am absolvit Liceul de Coregrafie din Bucureşti, după care am urmat cursurile Academiei de dans şi balet din Stuttgart, dar dansul contemporan m-a atras prin expresivitatea lui, prin libertatea pe care ţi-o dă în mişcare.
Adică e mai puţin tehnic.
Ba nu, este foarte tehnic!
Dar pare mai simplu în ochii privitorului.
Da, vorbeşte o limbă pe care orice om poate să o înţeleagă. Este un mod de a comunica mai direct cu oamenii, acum, în prezent. Că de-aia îi spune contemporan. Şi baletul clasic a fost dans contemporan la vremea lui, dacă stai să te gândeşti. Aşa se exprima lumea atunci, la curţile regale. Şi, încet, încet, a fost cizelat şi i s-a dat un nume. Şi de la el a plecat dansul modern: Isadora Duncan, de exemplu. Dansatori care au rupt standardizarea şi au simţit nevoia de altceva, de a se exprima în alt fel.
Semeni cu cineva, moşteneşti de la cineva din familie talentul ăsta?
Nu. Bunicii îi plăcea să danseze. Tatăl meu a fost inginer naval, iar mama, profesoară de limba engleză. Eu sunt rebelul familiei! (Râde) Le-am zis că vreau să călătoresc, să descopăr lumea şi că-mi place dansul.
Unde sunt cele mai bune şcoli de dans contemporan? În SUA? Din câte locuri ai studiat, unde ţi se pare că ai avut cel mai mult de învăţat?
În Stuttgart am descoperit baletul. Am avut un profesor de balet fenomenal, un rus, pe domnul Petr Pestov, o somitate în lumea dansului. A creat generaţii de dansatori de la Balşoi. La cursurile lui vorbea numai în rusă, aşa că vreun an şi jumătate a trebuit să comunicăm doar prin dans.
Dar de peste tot pe unde am fost am luat ceva. Şcoala americană e foarte dură – am lucrat cu o companie din New York şi aveam un program infernal, aş putea spune. Totul e competitiv în America.
Te-ai gândit vreodată să participi la o competiţie de dans? Cum e So You Think You Can Dance, de exemplu, show foarte popular în SUA?
Da, dar n-o s-o fac. Eu niciodată n-am dansat pentru concurs, nu mi-au plăcut concursurile.
Dar ai participat la „Românii au talent”!
Acolo a fost altceva. Am participat cu băieţii de la Uninvented Theatre şi am făcut-o pentru frumusețea momentului: să dansez cu o marionetă. Am vrut să creăm ceva diferit, să arătăm ceva nou, şi s-a ivit ocazia asta. Dar altfel, nu, nu aş mai participa la concursuri. Mie îmi place scena, scena aia pe care dansezi, te exprimi, împarţi. Cel mai mare concurs la care poţi participa este cel cu tine însuţi. Pentru că fiecare dansator e unic.
Asta încerc să fac şi aici, la studio. Să-i fac pe oameni să înţeleagă că nu totul trebuie pus în cutii şi etichetat. Fiecare înţelege mişcarea în stilul lui, în felul lui propriu. Fiecare are o istorie proprie. Și atunci, tu simţi mişcarea diferit de cum o simt eu. Putem să exprimăm acelaşi lucru, dar procedeele prin care ajungem să exprimăm acea emoţie sunt diferite. Fiecare trebuie să-şi găsească felul propriu de a-şi exprima emoţiile, şi asta e frumos în dans. Poţi s-o faci superprecis, tehnic, bineînţeles, dar dincolo de tehnică, trebuie să existe emoţie.
Ţi-a mărturisit cineva că i s-a schhimbat viaţa în urma dansului? Ai avut vreun feedback de genul ăsta din partea cuiva care a venit la studioul tău?
Da! O doamnă, când a venit la primele clase, nu putea să se uite la ea în oglindă. Și după o săptămână, mi-a zis „Momo, mă simt aşa de bine, îmi place ceea ce văd.“
Deci dansul îi poate ajuta pe oamenii timizi.
Bineînţeles! Dansul te eliberează! Aici nimeni nu te judecă, nimeni nu vine aici să analizeze ce face celălalt, lumea vine să se simtă bine. Asta e frumus şi de-asta îmi place ceea ce fac aici. Nu există competiție, nu există „eu o să fiu mai bun ca tine“. Suntem diferiţi, dar fiecare are o calitate, un dar sau o problemă peste care vrea să treacă. Sau nu neapărat o problemă, ci o provocare, o limită de depăşit. Dansul este întâlnirea cu tine însuţi.
Pe tine când te-a ajutat cel mai mult dansul, în ce moment al vieţii tale?
Nu am avut până acum probleme mari în viaţă, dar dansul mă învaţă tot timpul să accept, să iau lumea aşa cum e. Dansul îţi dă o informaţie pe care poţi s-o iei, s-o interiorizezi, s-o simţi şi apoi s-o eliberezi. E o provocare în a ne cunoaşte mai bine, în a-i cunoaşte pe cei din jurul nostru, şi în momentul în care îţi dai seama că tu cu tine ai foarte mult de muncă, începe să nu te mai deranjeze ce crede altcineva despre tine. Doar tu poţi să simţi când ceva e bine, când ceva nu e bine, şi în momentul în care îţi dai seama că tu eşti cel care face cea mai mare transformare, atunci nu mai contează prejudecăţile celorlalţi. Dacă tu te accepţi pe tine, ceilalți te vor accepta. Iar prin dans, poţi ajunge să te accepţi tu, pe tine, mai uşor.
Ce-i drept, dansul e profund uman, ține cumva de conştiinţa de sine.
Da, şi e cel mai natural lucru cu putinţă. Uită-te la copii, încep să danseze de mici, să se mişte, să exprime ce simt. Poţi să spui un milion de poveşti prin dans. Şi toate pot să fie adevărate. Asta e frumos la un spectacol, asta vreau, să dau oamenilor posibilitatea să-şi vadă pe scenă propria poveste.
Ai vreun idol, vreun dansator care te-a inspirat cel mai mult până acum?
Nu idol, dar am întâlnit foarte mulţi dansatori buni pe unde am călătorit. În Haiti am întâlnit un dansator fenomenal, originar din Cuba, dar trăia acolo, în Haiti. În Hamburg am învăţat forţe mult de la o dansatoare din Cuba, Nancy. Peste tot pe unde mergem întâlnim oameni, şi fiecare are o particularitate care te inspiră. Şi îi zici „Vai, ce frumos, cum faci chestia asta?“ Şi aşa începi să comunici. Deci nu am neapărat genul ăsta de idol de la care să copiez ceva, nu mi-a plăcut niciodată să fac asta. Mi-a plăcut mai mult ideea de a descoperi. De-a face şi greşeli, dar nu contează, important e să descoperi partea care este reală în tine, bucăţile de adevăr. Abia atunci poţi să spui ăsta sunt eu, asta îmi place sau asta nu-mi place. Şi poţi să schimbi.
Deci îţi place mai mult să improvizezi în dans decât să dansezi după o coregrafie prestabilită?
Îmi place să trăiesc mişcarea! Despre improvizat, nu ştiu ce să zic, e un pic mai profund subiectul. Improvizaţia este de mulţi înţeleasă drept „Fac ceea ce-mi vine“. Dar e mai mult despre libertatea de a te mișca, despre a-ţi asuma o mişcare, de a o lăsa să se ducă până la capăt. Poate să dureze o secundă sau zece, ori poate să dureze un minut, dar asta e modalitatea de a fi prezent atât în corpul tău, cât şi în afară, să simţi muzica, să vezi oamenii. Îmi place să mă joc cu genul ăsta de mişcare.
A fost şi o bucată din viaţa mea care era despre a face coregrafii, de a face exact anumite mişcări pe o melodie.
Să înţeleg că nu te ataşezi niciodată prea mult de o mişcare, nu simţi nevoia să o repeţi des?
Nu, îmi place să eliberez mişcarea! (Râde) O simţi, o descoperi, o aduci într-un punct şi după aceea o laşi liberă, o laşi să ia forma pe care o vrea ea la un moment dat. E un joc continuu de a acumula prin libertate.
Unde mai poţi văzut, în afară de aici, în studioul tău?
Am un spectacol pe care l-am făcut la Teatrelli, un spectacol în patru personaje, doi dansatori şi doi muzicieni. Deocamdată se numeşte TWO. ONE. 1, dar am să-i schimb denumirea, îmi place să mă joc, să găsesc formule noi…
Deci nici titlurile spectacolelor nu rămân aceleaşi la tine! 🙂
Nu, nimic nu e bătut în cuie! (Râde) Esenţa este ceea ce contează! La Teatrelli o să am un spectacol pe 17 aprilie şi pe 12 sau pe 13 mai. Pentru mai încă nu e stabilită ziua, vreau să fac un eveniment mai mare atunci.
Ai vreun vis mare încă neîmplinit, o scenă mare pe care ai vrea să ajungi?
Mi-a plăcut foarte mult în opera din Manaus, în Brazilia. Am călătorit acolo acum patru ani şi mi-a am zis „Wow, aici trebuie să ajung!“ Şi sunt în drum spre…
Şi ce faci pentru asta?
Continuu să dansez! Săptămâna următoare plec la New York, mă duc să lucrez cu o dansatoare care m-a cucerit, pur şi simplu, şi vrem să facem un duet.
Te-a cucerit şi în afara dansului, sau doar în viaţa profesională?
Da, m-a cucerit pe toate planurile!
Ah, ea The One, e aleasa?
Da! Şi vrem să facem o piesă de dans intitulată „Conversations”, pe care o să o prezentăm şi într-un festival în Jamaica. Urmează să lucrăm la coregrafie, să o descoperim. Va fi un specatocl de o oră şi ceva, cu care vrem amândoi să călătorim prin lume. Ăsta e un alt vis al meu – să împărtăşim altora ce ştim, să dăruim frumosul, prin dans.
Deci nu ai de gând să te aşezi la casa ta prea curând.
Casa mea e drumul. Oriunde merg, mă simt bine.
***
Semnat de Alina Grozea
