„N-o să fie mereu așa”. Despre „Demonul amiezii”, de Andrew Solomon

Când sunt în dispoziţie bună, unii se iubesc pe ei înşişi, unii îi iubesc pe alţii, unii iubesc munca, iar unii îl iubesc pe Dumnezeu: oricare dintre aceste obiecte ale pasiunii poate furniza acel sens vital al scopului, care este opusul depresiei. Iubirea uită din când în când de noi, iar noi uităm de iubire.

Aflând că am fost la lansarea cărţii “Demonul amiezii: o anatomie a depresiei”, organizată la începutul acestei veri de Editura Humanitas în prezenţa autorului, Andrew Solomon, mai mulţi prieteni mi-au spus că ar dori să o împrumute, după ce aveam s-o termin de citit, cu condiţia “să nu fie prea deprimantă”. O carte despre depresie de 600 de pagini, în format departe de cel de buzunar, ar fi fost cam greu de asortat cu bucuria de a trăi specifică vacanţei de vară. “Demonul amiezii” s-a dovedit însă a fi mai mult o călătorie decât o carte. Una necesară.

Depresia apare în starea în care nu e posibilă nici lupta, nici fuga. În care dispare voinţa. Voinţa de a te ridica din pat, de a ieşi din casă, de a purta o conversaţie cu un om drag, de a mai găsi motive de mers înainte. Cu toţii suntem, la un moment dat în viaţă, neînţeleşi, părăsiţi, răniţi sau înşelaţi; ne putem pierde locul de muncă de mai multe ori sau putem face activităţi care nu ne plac, zi după zi. Ne trezim dintr-o dată singuri, sau bolnavi, sau dezmăgiţi. Fără ca toate aceste lucruri, luate separat sau combinate între ele, să ne aducă depresia. Cartea lui Solomon vorbeşte despre cei cărora cele mai elementare gesturi le solicită un efort de care ei nu mai sunt în stare. Sunt poveştile unor oameni săraci sau bogaţi, cu vieţi frumos aranjate sau trăind pe stradă, de vârste şi rase diferite, fiecare cu propria-i istorie şi povară. Unele par neverosimile, multe nu au final, în altele parcă te-ai oglindi, pe ici pe colo. Nu există doi oameni care să aibă aceeaşi depresie, poate de aceea nu există un plan universal valabil pentru a o trata. Experienţele, bagajul genetic, concepţiile, capacităţile fizice îl fac pe fiecare pacient să răspundă altfel.

Solomon foloseşte o metaforă inspirată şi puternică pentru ca noi să înţelegem cum merg lucrurile. Povesteşte despre un stejar sub care se juca în copilărie şi pe care l-a revăzut după mai bine de două decenii. O viţă uriaşă se răsucise în jurul lui, atât de trainic şi de priceput încât aproape îl sufocase. Cu greu mai puteai spune unde dispărea stejarul şi unde începea viţa. A perceput depresia care i-a copleşit zilele asemeni viţei care cucerise copacul. Terapia medicamentoasă stârpeşte viţa şi greutatea piere. Copacul rămas, vlăguit de strânsoarea de până atunci, nu mai ştie cum să funcţioneze de unul singur. Aici intervine psihoterapia. Pentru a putea supravieţui cu ceea ce rămâne, pentru a reînvăţa să trăim după depresie, e nevoie de muncă, de răbdare, de iubire şi, mai ales, de timp. Toate pot fi ameliorate cu timpul, cu condiţia să umplem aşteptarea aceasta cu ceva. N-o să fie mereu aşa. E încurajarea pe care şi-o adresa sieşi, dar şi interlocutorilor care-i spuneau povestea unei vieţi devenite atât de greu de trăit.

Toate sunt trecătoare. Chinuri, suferinţe, vărsări de sânge, molimă, foamete. Paloşul va pieri, dar stelele de pe cer vor dăinui şi atunci când jos, pe pământ, nu va mai rămâne nici măcar umbra noastră sau a înfăptuirilor noastre. Nu se află nimeni pe faţa pământului care să n-o ştie. Şi atunci de ce nu vrem să ne îndreptăm privirea spre stele? De ce? Cu acest citat din „Garda albă” a lui Mihail Bulgakov îşi începe Andrew Solomon cartea care nu omite nimic din ce ar putea veni în contact cu universul înşelător al depresiei. Îşi spune, iar și iar, propria poveste, abuzând fără milă de detalii greu de privit în faţă. Vorbeşte despre istoricul acestei boli, din antichitate până azi, despre categoriile de populaţie afectate, despre terapii conversaţionale şi intervenţii fizice, despre dependenţă, sinucidere şi, deloc întâmplător, despre speranţă.

Ce face oamenii să fie depresivi? Am putea întreba, la fel de bine, ce anume face oamenii să fie mulţumiţi. […] Depresia, asemenea sexului, păstrează o neatinsă aură de mister. Este nouă de fiecare dată. Putem da vina pe libertatea din zilele noastre, pe opţiunile nenumărate pe care le avem şi în legătură cu care nu cunoaştem toate informaţiile. Ar mai putea fi stresul cronic explicaţia apariţiei acestei boli din apanajul omului. Animalele sălbatice nu-şi iau locuri de muncă de care apoi să le pară rău; nu se silesc să interacţioneze calm, an după an, cu cei care nu le plac; nu se luptă pentru custodia copiilor.

Veacuri întregi de evoluţie nu au reuşit să găsească o explicaţie concretă şi, pornind de la ea, leacul perfect. Dar s-au pus la punct tratamente care fac posibilă uşurarea acestei poveri, terapii prin care cei atinşi de „demonul amiezii” îşi pot reconstrui încet-încet eul, după ce viţa cu care acesta trăia în simbioză a fost răpusă în sfârşit. Simţul umorului e cel mai bun indicator că o să ne revenim; e adesea cel mai bun indicator că oamenii ne vor iubi. Dacă ni-l păstrăm, avem speranţă.

Andrew Solomon face, în cele din urmă, o pledoarie pentru curajul de a înfrunta viaţa aşa cum este, dar acceptând ajutorul atunci când suntem în genunchi. Pentru încredere, toleranţă şi iubire. Dacă n-am suferi destule pierderi ca să ne temem de ele, n-am putea să iubim intens. […] Iubirea ne ţine în viaţă când ne dăm seama de greutăţile existente în lume.

„Demonul amiezii” este ca o călătorie necesară, în care destinaţia, mai puţin importantă, nici nu este cunoscută cu precizie şi pe parcusul căreia calea ta se întretaie cu a altor drumeţi. Unii sunt imaginea ta în oglindă, pe alţii ţi se pare că i-ai cunoscut cândva, demult, pe unii nu reuşeşti să îi înţelegi, dar nici nu mai încerci, iar alţii te fac să te bucuri şi mai tare de drum. O călătorie în timpul căreia evităm cât putem de mult cuvinte ca „mereu” sau „niciodată”.

Foarte multă lume m-a întrebat ce să facă pentru prieteni şi rude care suferă de depresie, iar răspunsul meu  este, de fapt, simplu: să le reducă izolarea. Să facă asta la o cană de ceai, sau în discuţii îndelungate, sau stând în tăcere într-o cameră alăturată, sau în orice fel se potriveşte acelei situaţii –dar s-o facă. Şi s-o facă din toată inima.

Volumul „Demonul amiezii” a apărut la editura Humanitas și poate fi comandat și pe site-ul librăriei online Libris.

Semnat de Anda Docea