LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Romanul său de debut, …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, a fost una dintre cele mai premiate opere ale anului 2010. Însă nu doar în premii se măsoară, cred, valoarea unei cărți, ci mai ales în puterea pe care o are asupra cititorilor săi. Iar povestea inventată de Oliviu Crâznic are darul de a rămâne în mintea celui care o citește și care o asimilează, astfel, aproape ca pe o istorie personală. Într-un interviu pe care ni l-a acordat de curând, scriitorul vorbește despre cartea sa, explică de ce a ales stilul gothic în scrierile lui și mărturisește că pasiunea sa pentru creația literară nu este atât o plăcere, cât mai degrabă o necesitate.
Îţi aduci aminte când ai scris prima oară un text cu valoare literară? Ce fel de text era? Câţi ani aveai?
Primul text pe care îl consider a avea valoare literară l-am scris destul de târziu (2008 sau 2009) – cred că a fost vorba de o poezie, şi anume Through The Dark Gates Of Sorrow. Este, în orice caz, primul text pe care am decis să îl păstrez cu grijă. Încă nu a fost făcut public, dar va fi. Până în acel moment, scrisesem doar fragmente, nefiind mulţumit pe deplin de felul cum evoluau acestea – o parte rămânând totuşi ca idei pentru eventuale viitoare opere, dacă voi descoperi ce anume le lipseşte pentru a fi demne de lumina tiparului.
Ai fost de mic preocupat de lumea cărţilor? Sau abia mai târziu a început să te pasioneze?
Citeam cărţi precum Winnetou sau Copiii căpitanului Grant cu mult înainte să merg la şcoală. Scriam în joacă. Am luat însă scrisul în serios abia târziu, la îndemnul unei prietene căreia îi plăceau încercările mele – întâi poezie/versuri pentru melodii în engleză, apoi, la scurtă vreme, scrierea şi publicarea romanului „vampire gothic/dark fantasy” …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul.
Ştiu că eşti jurist de profesie. Cum se împacă activitatea asta, aparent atât de rigidă, cu universul boem în care, de regulă, vieţuiesc scriitorii?
Am făcut Dreptul preocupat de noţiunea de Dreptate, care se regăseşte predominant şi în creaţiile mele. Cred că ideea de scriitor boem se aplică doar unor categorii de scriitori şi ţine de firea fiecăruia, precum şi de felul în care scriitorul în cauză face faţă succesului sau insuccesului. Sunt destui scriitori care nu au avut un stil de viaţă boem, ci unul caracterizat prin muncă asiduă inclusiv în afara domeniului literar. Spre exemplu, Asimov, ca profesor de biochimie, sau Walpole, ca membru al Parlamentului.
A fost un act de curaj să scrii primul roman? Cum l-ai perceput, cum l-ai simţit tu?
Nu l-am perceput ca pe un act de curaj, ci doar ca pe un act de creaţie. L-am simţit profund, ca şi cum l-aş fi trăit în timpul respectiv. O asemenea experienţă te schimbă – în bine.
Procesul în sine, al scrierii cărţii, a fost dificil? Cât timp ţi-a luat să te documentezi şi câtă vreme ţi-a ocupat-o scrisul propriu-zis?
Nu mi s-a părut dificil – a venit de la sine. Dificilă e partea de revizuire a operei. Documentare? Practic m-am documentat pentru acest roman toată viaţa, fără să o ştiu. Scrisul propriu-zis a durat cam cât sărbătorile de iarnă. Revizuirea şi verificarea unor documente pe care le ştiam, dar în privinţa cărora nu voiam să greşesc, mi-a mai luat, cred, câteva săptămâni, aproape o lună. Dar trebuie să menţionez că atunci când scriu, scriu continuu. Nu prea dorm, mănânc pe fugă, nu fac altceva. Uneori am scris şi 21 de ore pe zi, sau cam pe acolo.
Ce sentiment ai avut atunci când ai terminat de scris ultima frază? De uşurare, de satisfacţie…?
Mă aflam sub imperiul poveştii, de care nu m-am putut detaşa prea uşor. Cred că m-am simţit exact ca personajul central. Schimbat, trist, confuz, dar conştient că am făcut tot ce se putea face, nemairămânând altceva decât să aştept consecinţele faptelor mele, oricare ar fi fost aceste consecinţe.
Care e partea cea mai frumoasa a scrisului? De ce îţi place ţie să scrii?
La mine nu cred că este vorba de plăcere, mai degrabă este vorba despre o nevoie. Procesul în sine nu este tocmai plăcut, pentru că în general trec prin ceea ce trec şi personajele mele – într-un plan metaforic, desigur. Cred că plăcut e abia ulterior, când ţii cartea tipărită în mână.
