Omnia… Simplicitas: O revelaţie în faţa unei expoziţii neanunţate

Mijloc de octombrie al anului 2016. La galeria „Kron-Art” din Braşov, în cel mai deplin anonimat, se află expuse, aproape stingher, o serie de lucrări de pictură sub semnătura maestrului Gabriel Stan. Ele fac parte din ultima generaţie de uleiuri ale artistului, în mare parte realizate şi prin tehnica delicată a colajului, după buna manieră (nu vorbim de manierism aici!) a suprarealiştilor inspiraţi de Max Ernst, Giorgio de Chirico, Picasso, în urmă cu aproape o sută de ani. O întreagă pleiadă de privitori ar fi căzut în admiraţie în faţa acestor lucrări, dar, din păcate, lăcaşul expoziţional se află golit de privitori din simplul motiv că artistul nu a catadixit să comită normalul act al vernisării. Adicătelea, sub aspectul consemnării publice şi mediatice, expoziţia aceasta nici nu există, deşi la intrare, pe un mare afiş stă scris negru pe alb: “Gabriel Stan, expoziţie de pictură, <<OMNIA VANITAS>>”.

Lipsa din afiş a unei datări coerente, care să cuprindă intervalul de timp în care poate fi admirată opera picturală staniană, dar mai ales invocarea în titlu a noţiunii de vanitate tocmai în antiteză cu anonimatul liber asumat al acţiunii, dau ca rezultat o stranie manifestare culturală în sensul cel mai bun cu putinţă. Te-ai fi aşteptat să spună Gabriel Stan în faţa acelei uşi, oricum deschise, a galeriei: „Din teamă de a nu fi martorul unor gesturi encomiastice din partea vizitatorilor, să nu mă înfumurez adică, nu v-am anunţat, dragii mei, să vernisaţi împreună cu mine expoziţia aceasta. Și dacă niciunul din voi nu va şti că am expus, acum, în această toamnă, paguba să fie doar a mea, fără urma niciunei sminteli, ceea ce, până la urmă, se dovedeşte a fi un câştig înzecit pentru tocmeala mea cu ispitele tainice ale smereniei autentice”.

„Dimineață de iarnă”

Dincolo de ea, pentru cel pătruns complet întâmplător în faţa simezei, te întâmpină universul fabulos al celor 24 de uleiuri pe pânză, asupra cărora reacţia primă este una de stupoare: „Dar bine, maestre, să nu ne anunţi că ai de gând să expui asemenea lucrări?” În spatele cortinei fumului său de pipă, zâmbetul uşor sarcastic al pictorului s-ar îmbrăca într-o tăcere ce te îmbie parcă să priveşti mai atent pânzele încărcate de semnificaţii. Adevărul e că te încearcă imediat o oarece tentativă de evadare, de ieşire completă din tiparul obişnuit al umanului, deseori nătâng şi primitiv în observaţii. Un univers fabulos, redat prin mijloacele artistice atinse de morbul genial al renascentiştilor, aduşi prin mâna şi talentul autorului până în ipostaza atât de personală de a-l zgândări evocator pe marele mentor Salvador Dali. Iată o combinaţie plastică cu adevărat fabuloasă, căreia îi poţi deveni victimă în lipsa unor reverberaţii explicitate, respectiv a unei dorinţe de a prinde din urmă mesajul ascuns sub cromatici frizând schizofreniile unor lumi paralele, dar vai, cât de empatice! Eu, dacă aş fi organizat această simeză, aş fi intitulat-o, fără nicio îndoială, simplu şi concis: „Metapictură!”, împrumutând această denumire de la una dintre lucrările expuse, o capodoperă în cel mai pur sens al semioticii.

„Prostia”

Celelate tablouri expuse întregesc acel univers unic al unor conceptualităţi estetice şi ideatice specifice, care fac să fie atât de inconfundabile lucrările lui Gabriel Stan. În această expoziţie, anonimizată voluntar, maestrul Stan a atins o culme a creaţiei sale prin îndrăzneala de a tulbura mirific spaţiul sacralităţii, rezonând atât de subtil material cu cel de-al doisprezecelea simţ, cel al iubirii de Dumnezeu. „Să ţii lumina speranţei aprinsă mereu, indiferent ce se întâmplă. Şi să descoperi mereu că, dacă eşti puţin atent cu tine, nu se întâmplă lucruri indiferente sau neplăcute. Antrenarea simţului sacralităţii te va face să începi să rezonezi cu partea subtilă a vieţii.” („În labirintul celor 12 simţuri”, Gabriel Stan, editura Kron-Art, 2005). Aici ne aflăm cu precizie în domeniul revelaţiei subtile, inspirate de gestica generoasă a unui suprarealism temperat în semanticile iscodite de Gabriel Stan în cărţile sale, acolo unde scriitorul încearcă să se desprindă de pictor, când, de fapt, şi unul, şi altul au acelaşi scop: căutarea disperată a unei Dumnezeiri ubicue prin mijlocirea fie a cuvântului, fie a imaginii, fie ambele împreunate precum două mâini lipite în tandreţea rugăciunii.

„Invidia”

Expoziţia am degustat-o singur, autorul nefiind de faţă, şi recunosc că a fost mai plăcut pentru mine, din decenţa de a nu produce exclamaţii laudative de faţă cu el, de parcă aş fi intuit că acest „Omnia vanitas” este de fapt un anacolut propus ab initio de amfitrion, deşi am simţit nevoia irepresibilă să-i comunic direct artistului această primă impresie. Şi cum spaţiul expozitional nu avea nici Carte de impresii, m-am hotărât să-i exprim sentimentele mele printr-un SMS, redactat după primul impuls, la prima mână, fără nicio autocenzură. Acesta este textul pe care i l-am expediat imediat ce am părăsit Kron-Art, text pe care nu îl retractez, mi-l asum cu toată responsabilitatea, în ciuda lucidităţii diminuate momentan de splendoarea de care tocmai mă despărţisem: „Maestre, mă înclin în faţa ta. Tocmai ţi-am văzut capodoperele. Mă gândeam la un superlativ şi, crede-mă, nu-l găsesc. Mă tentezi să te declar genial, cu atât mai mult cu cât hermeneutica ta devine tot mai serafică. E o căutare de Dumnezeire cu o disperare translucidă şi spun asta ştiind că numai talentul tău vecin cu nebunia e în stare să aplaneze panica acestei căutari scăldată în sacrosant. Fenomenul de translucid la care făcusem apel ţine aici nu atât de imagine, cât de grija suferită pentru evitarea unui explicit care nu poate decât mistifica. Adevărul exprimat de tine are în el amestecul dogmatismului renascentist cu sfidarea suprainteligentă a unui Dali, devenit androgin prin propria-i negare. Ai atins o culme a artei tale şi, nu mă îndoiesc, a întregului ansamblu al artelor plastice, chiar şi europene.”

Semnat de Mircea Brenciu