Paul Leslie: „Trebuie să ai un ego destul de mare ca să fii un bun partener de interviu”

În peste zece ani de când realizează interviuri pentru radio, PAUL LESLIE a stat de vorbă cu sute de artiști. Pictori, scriitori, actori și mai ales muzicieni au avut prilejul de a vorbi despre creațiile lor și „de a se face înțeleși”, fiind expuși publicului într-o lumină diferită, care deseori le-a adus și lor noi revelații. De data aceasta, Paul Leslie s-a așezat de partea cealaltă, a persoanei care răspunde la întrebări, și ne-a vorbit despre pasiunea lui, pe care speră să și-o urmeze, precum Larry King, pentru tot restul vieții.

De ce faci interviuri?

Intervievez oameni pentru că este în ei ceva ce iubesc și pentru că mi-aș dori ca și alții să iubească acel lucru la fel de mult ca mine. Este unul dintre motive. Cred că celălalt motiv este acela că sunt anumiți oameni care nu au parte de aprecierea pe care o merită. Și cred că al treilea motiv este că-mi doresc să păstrez ceva din ei. Îl privesc ca pe un moment în timp pe care îl păstrezi pe termen nedefinit. Am oportunitatea să împărtășesc cu alții ceva ce au spus și care poate fi ascultat iar și iar. Dar, în final, cred că e vorba de faptul că îmi place atât de mult să fac interviuri. E o plăcere pentru mine să fac asta.

De ce e o plăcere să pui întrebări și să asculți răspunsurile?

Consider că sunt atâtea lucruri de învățat. Cred că acesta e răspunsul evident. Și cred că, în parte, e vorba despre faptul că sunt fascinat de experiențele umane. Totodată, pentru mine e foarte interesant felul în care oamenii vorbesc. Îmi amintesc că am citit ce spunea marele poet Robert Frost: Aproape că sunt mai interesat de felul în care oamenii spun ceva, de sunetul vocii lor, decât de oameni în sine. Cred că asta e valabil și pentru mine: sunt foarte conștient de obiceiurile verbale ale oamenilor. Și prind repede manierismele lor. Am fost mereu un mim. I-am imitat pe cei pe care-i cunosc și e foarte interesant felul în care se exprimă. Îmi place să observ oamenii. Sunt mai degrabă un ascultător. Sunt mai interesat de ceea ce au oamenii de spus, decât să vorbesc eu însumi.

Dar îți place să acorzi interviuri, sper!

Ei bine, trebuie să-ți spun că mă simt mai confortabil să iau eu un interviu, dar în ultima vreme am tot fost rugat să fiu eu subiect de interviu, și-mi place. E interesant să vezi cum te simți pe scaunul celălalt. Și, cu toată modestia, cred că am început să am suficiente experiențe, așa încât să pot dărui ceva înapoi. Am adunat câteva observații proprii. Poate că și de asta sunt rugat să dau interviuri, în ultima perioadă.

Te poți imagina făcând altceva în viață, altceva decât interviuri?

Mă pot imagina făcând multe lucruri, dar nu dacă acestea nu implică și interviuri. În ultimul timp, am fost inspirat să fac tot felul de lucruri. Am fost inspirat să scriu. Am scris scenarii și am făcut scurt-metraje. Poate că o să le facem publice la un moment dat. Mi s-au întâmplat multe lucruri amuzante și am observat multe lucruri. Majoritatea prietenilor mei sunt oameni neobișnuiți, care mi-au furnizat o mulțime de povești. Sunt și alte lucruri pe care îmi doresc să le fac, dar nu cred că voi înceta vreodată să fac interviuri, chiar nu cred. Larry King a împlinit 80 de ani de curând și își urmează în continuare pasiunea, și cred că dacă sunt destul de norocos să trăiesc atât de mult, la fel voi face și eu.

Ce aștepți de la un interviu bun? Când pornești reportofonul și începi să pui întrebări, iar oamenii încep să vorbească, ce aștepți de la ei?

Aștept pasiune. Oamenii pasionați sunt cei mai buni oameni cu care poți sta de vorbă. Cred că Marty Panzer a fost un partener de interviu atât de bun pentru că era pasionat. Nu poți fi prea modest. Oamenii modești nu reprezintă cele mai bune subiecte, pentru că nu se consideră suficient de importanți încât să vorbească despre ei.

Willie Nelson m-a uimit prin faptul că este un om foarte, foarte modest. E unul dintre cei mai cunoscuți cântăreți ai vremurilor noastre, a fost o onoare imensă să stau de vorbă cu el. Dar părea atât de modest, încât atunci când îi puneam întrebări, spunea ceva de genul: De ce mă întrebi pe mine? Eu sunt doar un cântăreț. Deci trebuie să ai un ego destul de mare ca să fii un bun partener de interviu. Unii dintre oamenii pe care i-am intervievat au ego-uri mari. Au fost foarte interesanți pentru că gândeau despre ei înșiși că erau importanți. Și mulți dintre ei au contribuții importante în artă și în societate. Umorul este și el important. Deci, cred că răspunsul ar fi: pasiunea, umorul și o capacitate de a exprima într-un limbaj foarte specific ceea ce faci.

Faptul că celălalt se simte bine în timpul interviului ajută, de asemenea. Au fost anumiți oameni cu care am făcut interviuri și care mi-au spus că le-a plăcut, iar când unui om îi place, mereu iese mai bine. Unii dintre ei nu voiau să se oprească atunci când eu eram gata să spun stop. (zâmbește)

Ce părere ai despre sinceritate într-un interviu, cât este de importantă?

Cred că sinceritatea e importantă doar în măsura în care aflăm că au mințit, pentru că dacă nu aflăm niciodată, pentru noi înseamnă că ne-au spus adevărul! (râde)

Eu nu pun întrebări despre viața personală. Nu am fost niciodată genul care să facă asta. Îmi aduc aminte că am ascultat odată un interviu de radio realizat de Ryan Seacrest. Prima întrebare pe care i-a adresat-o Rihannei a fost dacă a făcut sex cu o anumită persoană. Asta nu e o întrebare pe care eu aș pune-o vreodată, eu sunt mai degrabă genul care îi întreabă pe oameni despre universul lor creativ. Privesc viața lor personală ca pe o ușă pe care intru doar dacă ei o deschid primii. Trebuie să fiu invitat. Deci, interviurile mele sunt mai degrabă despre procesul creativ și despre istoria persoanei cu care vorbesc.

Dar cred că onestitatea e importantă. Îmi amintesc că am citit despre Larry King, care spunea că prima dată când a intrat în direct, era atât de emoționat, încât nu putea vorbi. Toată lumea asculta radioul și nu se auzea nimic. Era doar un tânăr care se temea foarte mult. Și, în sfârșit, a zis: Pur și simplu, am spus adevărul. Am spus: „Mă numesc Larry King, numele meu real ese Larry Zeigler, e prima mea zi de muncă, nu câștig foarte mulți bani și am mari emoții”. Odată ce a recunoscut că avea emoții, a putut vorbi. Am încercat și eu asta de câteva ori: când era vorba de un lucru de care nu eram sigur, am fost pur și simplu sincer. Tu m-ai întrebat dacă persoana intervievată ar trebui să fie sinceră și am cam întors întrebarea ta și ți-am vorbit despre cel care ia interviul, dar în general, să spui adevărul are multă valoare.

Uneori, oamenii se tem să recunoască faptul că sunt atrași de cineva; și ce s-ar putea întâmpla dacă ar recunoaște, pur și simplu? Dacă o spui, există șanse ca acea persoană să simtă același lucru. Cred că ai deschis un subiect foarte bun. Am făcut odată un interviu cu un basist. A spus: De multe ori, când oamenii trec printr-un moment greu, când se frământă, au impresia că ei sunt singurii care trec prin asta. Și apoi recunosc ceea ce simt, chiar dacă e ceva ce-i stânjenește să spună, iar odată ce o recunosc, descoperă că există persoane în jurul lor care trec prin aceleași stări. Un exemplu foarte bun în sensul ăsta este cântecul lui Barry Manilow „One Voice”. Cred că, dacă toată lumea ar asculta acea melodie, ar avea ceva mai multă apreciere și dragoste pentru cei din jur. Ideea piesei este că, dacă o voce începe să vorbească, ne dăm seama că sunt și alți oameni care spun același lucru.

Ai vreun ritual înainte să faci un interviu?

Tot mai des mi se întâmplă să beau o cafea înainte. Îți face creierul să funcționeze mai bine. Îmi place să fac și câte o plimbare pe jos. Dacă e o personalitate din domeniul muzicii, probabil că ascult piesa care mă inspiră cel mai mult din discografia ei. Ascult melodia aceea și încerc să aduc în conversația noastră parte din inspirația pe care mi-o stârnește. Evident, îmi place și să mă documentez.

Te documentezi mult?

Depinde. De regulă îmi place să citesc povești mai puțin cunoscute. Și, dacă e vorba despre un artist, îmi place să ascult piesele lui mai rare și să aflu istoria acelui om. Dar câteodată nu fac asta. Se întâmplă rar, dar uneori nu sunt atât de multe lucruri care se știu despre invitatul meu. Și fac mai puțină documentare, pentru că mă gândesc că cei care ascultă probabil că nu știu atât de multe despre el sau ea. Iar dacă eu aș ști prea multe, s-ar putea să nu pun o întrebare la care toată lumea ar vrea să știe răspunsul. Dar documentarea îmi face mare plăcere. Sunt un om căruia îi place să sape după informații. Îmi place să caut și să găsesc lucruri vechi, albume sau cărți. Pentru mine e o satisfacție atunci când pun o întrebare peste care alții ar trece.

Unul dintre interviurile mele preferate a fost cel cu John Sebastian, de la The Livin’ Spoonful. I-am adresat o întrebare foarte obscură despre un proiect în care a apărut – cred că asigurase partea de chitară pe un anumit album, cu mulți ani în urmă. Îmi aduc aminte că a ridicat o sprânceană și a fost cu adevărat surprins că știam despre acel proiect. Asta e important, pentru că nu vrei să pui întrebări la care oamenii au auzit deja răspunsul de o sută de ori.

De ce ai ales Luna ca simbol care să reprezinte ceea ce faci?

Mi s-a părut mereu fascinant să mă uit la Lună. Nu știu din ce motiv am conexiunea asta cu Luna, o pot privi pentru multă vreme. Mi s-a întâmplat să mă holbez la ea, pur și simplu, timp îndelungat, pentru că mă intrigă.

Am stat de vorbă cu realizatori de interviuri, cum ar fi Elliot Mintz sau Larry King, care au folosit cuvântul „canal” – cei care fac interviuri sunt un canal prin care invitații se pot exprima, prin care își pot spune povestea. Sunt oameni care sunt ca Soarele – opera lor strălucește atât de puternic, încât aproape că nu o poți privi. Iar realizatorii de interviuri sunt o reflecție a acelei lumini; sunt precum Luna.
Le permit celorlalți să se explice, să spună cine sunt. Fie că sunt celebri sau nu, opera creată de ei a ajuns la mulți oameni și i-a mișcat. Dar există genii al căror mod de exprimare nu e întotdeauna înțeles. Realizatorul de interviuri pune întrebări, se dă la o parte și le permite să vorbească. Iar câteodată le poate adresa o întrebare la care nici nu se gândiseră vreodată.

Îmi aduc aminte de interviul cu Charles Strouse, celebrul compozitor. El a scris piesa „Tomorrow”, coloană sonoră din filmul „Annie” (n.r. de Woody Allen). I-am pus multe întrebări despre partea optimistă a vieții. Și părea să-și analizeze foarte atent propria existență; cu toate realizările lui uimitoare, cred că nu înțelegea pe deplin ce geniu este. Mi-a spus: Știi ceva, interviul acesta mă face să mă simt bine! Mi s-a părut grozav. Muzica lui vorbește de la sine; putem asculta „Tomorrow” sau oricâte compoziții de Charles Strouse și să fim mișcați de ele, dar poate că nu înțelegem ce a vrut să transmită acest artist. S-a putut exprima, iar în clipa aceea am simțit că sunt Luna. El strălucește atât de mult, opera lui a luminat lumea asta. Și mai am o poveste interesantă pe tema asta. După ce l-am intervievat pe Charles Strouse, eram într-un supermarket, aveam o zi proastă de tot. Mergeam pe acolo și mă gândeam: Ce fac eu? Cu toții ne întrebăm asta uneori, avem momente când ne îndoim de noi, când suntem aspri cu noi înșine. Și-apoi, am auzit o fetiță care cânta „Tomorrow” din „Annie”. Și nu doar un vers sau două, a cântat toată melodia, de la început până la sfârșit. M-am gândit ce minune era asta. Mi se părea aproape incredibil că, numai cu 30 de minute mai devreme, stăteam de vorbă chiar cu omul care a scris piesa asta, și-apoi am auzit-o cântată de acea fetiță în magazin. M-am simțit foarte onorat că acel om a stat de vorbă cu mine.

Câteodată mi se pare că lumea asta e aproape un vis, pentru toate ocaziile pe care le am de a sta de vorbă cu oameni care scriu muzică sau apar în filme, oameni care ne-au impresionat atât de mult. De aceea cred că realizatorul de interviuri este ca Luna, și de aceea folosesc atât de mult simbolul Lunii.

Crezi că e un mod bun de a te poziționa? Ca și cum celebritățile cu care vorbești îți fac o favoare?

Nu sunt deloc impresionat de cineva dacă e celebru. Nu de faimă sunt fascinat, sau de bogăție. Pe mine mă impresionează oamenii care creează ceva atât de emoționant și ușor de amintit în memoria colectivă. Capacitatea lor de a crea mă fascinează. Îmi plac oamenii care creează valoare. Ia unele dintre melodiile astea și gândește-te câți oameni ascultă trei sau patru acorduri din ele, sau un vers, și știu exact despre ce melodie e vorba. Nu e nimic precum muzica pentru mine. Oricât de mult mi-ar plăcea să stau de vorbă cu tot felul de oameni, știu că muzica e prima mea pasiune.

Înțeleg punctul tău de vedere: nu e tocmai o idee bună să venerezi oameni. Dar eu nu cred că îi venerez, ci îi respect foarte mult. Mai ales când sunt capabili să comunice un mesaj foarte pozitiv. Sunt atâtea lucruri negative în lume spre care ne îndreptăm atenția, dar ascultă o piesă cum ar fi „When A Man Loves A Woman”, a lui Percy Sledge – e o piesă foarte frumoasă, puțin tristă, dar are suflet. De fiecare dată când sunt într-un bar sau într-un restaurant care are un jukebox, e una dintre piesele pe care o aleg. Îl admir pe Percy Sledge că poate cânta o asemenea piesă, că i-a venit ideea de a o scrie.

Același lucru pot să spun și despre „Stand by Me”. Poți asculta doar câteva secunde din acea melodie și vei vedea cum încăperea în care te afli se transformă. „Stand by Me” a rezistat atâta vreme pentru că mesajul ei e atât de frumos, e un mesaj pe care toți avem nevoie să-l auzim. Am ascultat cu toții cântecul ăsta de o mie de ori pentru că nu ne putem sătura de el. Nu pentru că nu ne aduce bucurie îl ascultăm, ci îl ascultăm din nou și din nou pentru că el continuă să ne aducă bucurie. Acestea sunt mesajele care nu dispar în timp. Sunt anumite piese care au acea magie, care îi fac pe oameni să se simtă într-un anumit fel, îi fac să se simtă liniștiți. Și există artiști care au capacitatea asta. Nu-mi pot imagina ca cineva să meargă la un concert Barry Manilow și să se ia la bătaie cu altcineva. Asta e valabil pentru mulți artiști. Nu cred că merge cineva la un concert Simon & Garfunkel și hotărăște după aceea să înceapă o ceartă.

Îi admir pe oamenii care pot comunica un anumit mesaj, îl difuzez, îl las să strălucească, în așa fel încât toată lumea îl poate asculta și vedea. Deci nu este vorba de venerare, ci de admirație intensă. Îmi place când oamenii sunt capabili să transmită celorlalți un mesaj bun, când pot face pe altcineva să se simtă bine. Cred că asta înseamnă ceva: cei care îi pot face pe alții să se simtă mai bine fac din lume un loc mai bun. Să încurajezi pe cineva, indiferent de modul în care comunici. Noi vorbim acum în cuvinte, dar sunt oameni care comunică prin alte moduri. Tot ce spui, tot ce faci, cel mai mic lucru înseamnă comunicare. Deci, ce mesaj transmiți? Asigură-te că e unul bun!

Semnat de Corina Stoica