Portret de dragoste: Cella Serghi şi Camil Petrescu

Momentele care par cele mai neînsemnate sunt cele care, de multe ori, ne schimbă cu totul cursul vieții. O sandală murdărită de nisip, o gafă nevinovată, într-o zi de vară, la un ștrand din București – „așa a început povestea”. E o expresie pe care Cella Serghi o repetă de două ori, în singurul interviu video care există cu ea, în arhiva TVR. Se referea la scrisul său, dar noi azi rememorăm povestea ei cu unul dintre cei mai importanți scriitori români, Camil Petrescu. 

O viaţă, două iubiri: marea şi Camil

Dacă prima iubire se datorează pur şi simplu originilor de dobrogeancă ale Cellei şi e foarte prezentă în operele sale, a doua a apărut în urma unui incident amuzant: „Într-o vară, mă găseam la ştrandul Kisseleff, care atunci tocmai se deschisese. Astăzi, ştrandul Tineretului. Eram într-o cabină de sus. Mi-am scuturat o sandală de nisip, fără să-mi dau seama că aş putea deranja pe cineva dedesubt. M-am uitat să văd cine suferise de pe urma acestei mici neglijenţe şi am văzut nişte ochi albaştri care mă priveau. Era un bărbat abia trecut de treizeci de ani, însoţit de o recentă cunoştinţă a mea, regizorul A. Finţi. Să ţi-l prezint pe scriitorul Camil Petrescu, mi-a zis”.

Camil Petrescu, probabil în 1930

Aşa a făcut cunoştinţă tânăra Cella cu scriitorul Camil, un bărbat nu prea înalt, surd de o ureche din cauza războiului la care participase, cu un mers intermitent, dar având deja câteva opere publicate. Cu toate acestea, „deşi în acel moment mă socoteam foarte instruită în materie de literatură, pregătindu-mă pentru un bacalaureat strălucit (aveam numai şaptesprezece ani, trecusem în clasa a VIII-a de liceu), nu auzisem de Camil Petrescu. Era prin 1924”. Astfel descria viitoarea autoare prima ei întâlnire cu deja cunoscutul scriitor, într-un interviu din 1971, în revista „Magazin”.

Încă de la prima întâlnire, Petrescu îi stârnise Cellei interesul, ea căutându-i insistent cărţile, din curiozitate pentru opera şi persoana lui. „Mărturisesc că, deşi făcusem eforturi să-i caut cărţile, nu izbutisem să le găsesc”, spunea ea, fără să dezvăluie dacă a fost vorba de un coup de foudre. De fapt, mărturisea Serghi: „În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi şti niciodată”. În schimb, Camil Petrescu nu părea să-și dorească să se apropie în același fel de ea.

La următoarea întâlnire, tot la ştrand, Cella era deja o tânără studentă, în anul doi, la Drept, deşi Camil o ştia pretendentă la o carieră de actorie:

– Ei, ce-ai mai făcut, m-a întrebat, ai intrat la Conservator?

– Nu, i-am răspuns, o să fac teatru la Curtea cu Juri!

Serghi se și căsătorise, cu inginerul Alfino Seni, pe care Petrescu s-a bucurat mult să-l cunoască, pentru că putea discuta cu el anumite detalii tehnice necesare în scrierile sale. Deși legată de alt bărbat, Cella a făcut, de atunci, tot ce a putut pentru a se apropia de Petrescu. L-a cunoscut și pe scriitorul Mihail Sebastian, amicul bun al lui Camil, și împreună au format un trio de prieteni. A avut astfel ocazia de a fi tot mai mult în preajma scriitorului. „La douăzeci şi ceva de ani i-am întâlnit pe Camil Petrescu, cu care am avut o mare prietenie, şi pe Sebastian. Luam masa în fiecare zi împreună”, spunea Cella, referindu-se la acea perioadă.

În plus, erau dimineţi în care îl aştepta pe Camil ca să îl ducă la Capşa, unde scriitorul citea presa în fiecare dimineaţă. „Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă”. Iar când întâlnirea era la restaurantul „Elysée”, „masa cea mai însufleţită era a noastră”.

Apropierea de scris: primele reportaje

Simţind în ea o bună povestitoare, Sebastian şi Camil i-au propus Cellei să se apuce de scris despre film și teatru: „Da` de ce nu scrii, de ce nu scrii?” Şi ea a început prin a face reportaje despre drumeţii și sport: „Week-end în Bucegi, iarna” sau „Meci de fotbal”. Astfel, s-au creat alte ocazii comune pentru ieşiri: „Ne întâlneam la curse, la teatru, la cinematograf, când erau premiere cu actriţe elegante şi actori de renume, şi chiar la noi acasă, unde accepta să joace nesfârşite partide de table cu soţul meu, ca să fie mai aproape de mine”.

„Dar mie nu-mi ajungea…”

Cella își dorea foarte mult să crească profesional și să scrie „o piesă de teatru, dar aşa, ca „Nora” de Ibsen, să fie valabilă peste ani, sau o carte, o singură carte, dar în care să pun tot ce am trăit”. Voia, însă, mai mult şi de la prietenia cu Petrescu: „dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat (…) să închidă deodată cutia cu table cu un zgomot care să dărâme zidurile şi să-i spună: Aşa nu se mai poate! Vreau să fie a mea, nevasta mea!”

Cu timpul, a crescut şi ataşamentul lui Camil Petrescu faţă de Cella, mai ales în momentele de intimitate: „De câte ori rămîneam singuri o clipă, se apropia de mine şi cu o tandreţe intensă, răscolitoare, îmi şoptea: Moft!”. Scriitorul a păstrat însă mereu o distanță față de femeia aceasta frumoasă și căsătorită cu altul.

Cel care a încercat să-i lămurească Cellei lucrurile a fost Mihail Sebastian: „Pentru un scriitor, nimic nu-i mai periculos decât să te însori cu o femeie inteligentă”. În plus, erau la mijloc convenții sociale greu de zdruncinat, și e posibil ca acesta să fie un alt motiv pentru care Petrescu nu s-a apropiat mai mult. Însăși Cella scria, în memoriile ei, că Petrescu „ar vrea să o aibă, dar știe bine că asta nu se poate”, pentru că îi despărțea „o lume”.

Iată fragmentul:

„Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere şi furie în privirea lui. E şi ceva îmbietor şi bun. Va pleca din faţa vitrinei cu o uşoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cât vitrina. Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el.”

Toată această poveste nu s-a consumat pe nesimțite sub ochii soțului Cellei. Inginerul Alfino Seni a știut de ea, dar a tolerat-o în tăcere. Mai târziu, scriitoarea a mărturisit cât de vinovată s-a simțit, la un moment dat, pentru faptul că-l trăda – cel puțin cu inima – pe soțul ei, „singurul meu sprijin financiar și social”. Până la urmă, căsnicia lor n-a rezistat. S-au despărțit, iar Serghi s-a căsătorit cu judecătorul Ion Bogdan.

Scriitorul, alături de soția lui și de cei doi copii

Și Camil Petrescu a renunțat la celibat, în 1947. Avea 53 de ani când a luat-o de soție pe actriţa Eugenia Marian (Ghighi), care era însărcinată cu primul lor copil, Camil Aurelian. În 1950, li s-a născut cel de-al doilea băiat, Octavian Eugeniu. Nici căsnicia lui Camil nu a rezistat: scriitorul a divorțat de Ghighi în 1953. 

„Pânza de păianjen”, un roman „mediocru”, în opinia lui Petrescu

Faptul că nu a devenit doamna Petrescu a fost pentru Cella o sursă nesperată de inspirație artistică, pentru că și-a proiectat toate visurile sentimentale în plan ficţional. Astfel a prins contur romanul esenţial al carierei sale, „Pânza de păianjen”, roman cu tentă autobiografică, susţinut, pe lângă Camil, şi de Sebastian, Rebreanu și Pompiliu Constantinescu. „Am ajuns scriitoare pentru că am avut ceva de spus. Sigur, atmosfera în care am trăit, între Camil, Sebastian, a avut un rol”.

A citit manuscrisul și Camil Petrescu, care a scris despre carte, în „Note zilnice”, câteva rânduri dureroase pentru Serghi: „Am cetit până acum, la ora două, romanul scris la maşină al Cellei S. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea… E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe dintre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte… Totuşi e un material care, uşor prelucrat (pentru mine ar fi fost uşor, dacă aş avea timp), ar da o carte de mare succes.”

Cella n-a reacționat imediat la aceste vorbe, cel puțin nu în scris. Abia după 40 de ani, când Camil murise de mult, a făcut referire, în memoriile ei, la nota lui usturătoare:

„Opera mea l-a surprins pe Camil, fiindcă nu bănuia că fata pe care a întâlnit-o cu zece ani în urmă la ştrand era un scriitor. Dacă s-a înfuriat că nu s-a găsit printre personajele cărţii, e fiindcă nu s-a aşteptat să se afle în faţa unei creaţii literare (…) Emanciparea mea, nu numai sentimentală, dar şi curajul de a o mărturisi în public, l-a înfuriat în aşa măsură pe Camil, încât a încercat să mă împiedice să public romanul şi, dacă înaintea lui nu l-ar fi citit Sebastian şi Liviu Rebreanu, poate că n-ar fi apărut”.

Mihail Sebastian a fost deci primul cititor al „Pânzei de păianjen”, iar la insistențele lui, a citit cartea și Rebreanu, care o cunoștea pe Cella după ce Camil o prezentase familei deja marelui romancier.

Influenţe reciproce: „Să fie adevărat că a iubit-o pe Diana?”

Trăind atât de mult unul în preajma celuilalt, Camil şi Cella au devenit inevitabil surse reciproce de inspiraţie. Modelul „doamnei T” din „Patul lui Procust” l-a reprezentat chiar Cella, care l-a sfătuit și la „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, inspirându-l prin detaliile de ordin vestimentar în descrierea pleiadei de doamne care populează romanul.

În ceea ce o priveşte pe Cella, Camil Petrescu poate fi identificat subtil ca personaj în „Pânza de păianjen”, în anumite replici:

– Nu-i adevărat! Numai ea te-a iubit! Dumneata n-ai iubit-o! Dacă ai fi iubit-o, i-ai fi mărturisit-o, şi toată viaţa Dianei ar fi fost astăzi alta.

O altă replică aluzivă din „Pânza de păianjen” ar fi:

–  Să fie adevărat că a iubit-o pe Diana? Numai atâta aş vrea să ştiu. Dar aş vrea să ştiu cu amănunte, să ştiu sigur, tot aşa de sigur cum ştiu că l-a iubit Diana. […] Dacă a iubit-o, de ce nu i-a spus-o? … De ce nu i-a spus simplu: Diana, vreau să fii nevasta mea?

Camil poate fi „depistat” şi în „Pe firul de păianjen al memoriei”, într-un mod mai pregnant, cartea fiind una puternic autobiografică. Prezența aproape permanentă a scriitorului în viaţa Cellei a fost nu numai o sursă de inspiraţie în conturarea personajelor sale, ci şi a modului său de a scrie, deşi afirma că „pe mine m-au influenţat scriitori care au scris romane autobiografice […] Dintre aceştia au fost nu Camil Petrescu şi Mihail Sebastian şi în niciun caz Rebreanu”. Dar stilul Cellei a fost vrând-nevrând modelat de cel al marelui scriitor, după cum consideră chiar criticul literar Pompiliu Constantinescu: „Romanul d-nei Cella Serghi este […] scris sub vădita influenţă tehnică a Patului lui Procust al d-lui Camil Petrescu”.

… și-n plus, era și scriitoare

Camil Petrescu a murit în 1957, la vârsta de 63 de ani. Cella i-a supraviețuit încă 35 de ani, cu regretul că n-a devenit niciodată doamna Petrescu, fiind – așa cum îi spusese și Mihail Sebastian – opusul tiparului perfect de soţie de scriitor din acea epocă. Era prea vorbăreaţă, în viziunea lui Camil: „Pe el, la un moment dat, a început să îl enerveze faptul că sunt prea vioaie şi prea vorbăreaţă”. Era independentă, nu prea discretă, cu o viaţă mondenă foarte activă. Și-n plus, devenise ea însăși scriitoare. După „Pânza de păianjen”, a publicat cu succes și alte volume: „Cartea Mironei”, „Gențiane”, „Pe firul de păianjen al memoriei” sau „Această dulce povară, tinerețea”.

A murit pe 19 septembrie 1992, la Bucureşti. Anul acesta, pe 4 noiembrie, se împlinesc 110 ani de la nașterea ei.

SURSE

Arhiva TVR, interviu cu Cella Serghi, realizat de Carmen Dumitrescu, în 1984, în cadrul emisiunii „Fotograme din realitate”

Cella Serghi – „Pânza de păianjen”, Editura Litera Internațional, București, 2009

Jurnalul Național

Adevărul

Wikipedia

historia.ro

Pinterest

Catchy.ro

lumeabuna.ro

alchetron.com

V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!